Am venit cu încredere la American Independent Film Festival, încă de la prima sa ediție, din 2017, fiindcă părintele său, ca şi al festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, regizorul, scenaristul şi producătorul Cristian Mungiu, este un om care a dovedit că duce lucrurile la bun sfârşit, oricât efort ar presupune această rigoare. Cele zece ediții au împlinit țelul organizatorilor de a aduce în fața publicului din România cineaste și cineaști, împreună cu filmele lor premiate, care explorează, din diverse perspective independente de constrângerile sistemului de producție hollywoodian, valorile, contradicțiile și stilul de viață american.

Ediția aniversară din 2026, desfăşurată la Bucureşti între 5 şi 11 iunie 2026, dar cu proiecții şi la Timişoara şi Sibiu, s-a deschis cu o semnificativă contribuție la universul filmului de mediumetraj, intitulată Two People Exchanging Saliva. Această dramă de 36 de minute a câştigat (ex aequo) Oscarul în 2026, aducând pentru prima oară pe scena Academiei Americane de Arte şi Științe Cinematografice o regizoare cu rădăcini româneşti, americana Natalie Musteata, care a scris, regizat şi coprodus scurtmetrajul alături de soțul ei, franco-americanul Alexandre Singh.

Cei doi cineaşti din Brooklyn, New York, cu pregătire şi experiență în domeniul artelor vizuale, pun în operă, în distopia alb-negru Două persoane care fac schimb de salivă, o estetică a formelor epurate, o eleganță sofisticată, ce abia maschează fondul violent al acestei societăți a viitorului (cât de îndepărtat?), în care sărutul este interzis, sub amenințarea exterminării, iar plățile se fac, de cumpărător, prin palme primite pe obraz. În această lume a indiferenței sistemice, apropierea afectivă dintre o clientă (Zar Amir Ebrahimi) care, din plictis, face cumpărături compulsive, şi o tânără vânzătoare ambițioasă (Luàna Bajrami), într-un magazin de lux, are urmări dramatice. Această lume, în care stilistica vizuală e în concordanță cu vâna de absurd ce străbate narațiunea, m-a făcut să mă gândesc la Buñuel, cel din Farmecul discret al burgheziei, sau la Antonioni, cel din trilogia compusă din Aventura, Noaptea și Eclipsa.

Fiind o ediție aniversară, AIFF a programat şi succese cinematografice care ies din intervalul de circa doi ani de la premieră, asumat de selecția producțiilor din festival. Aşa că am putut revedea un triplu câștigător de Oscar, Nomadland (2020), recompensat în 2021 cu premiile pentru Cel mai bun film, Cea mai bună actriță într-un rol principal (Frances McDormand) și Cea mai bună regie (Chloé Zhao), după ce obținuse Leul de Aur la Veneția. Această poveste emoționantă despre marginalii Vestului american, aflați veşnic pe drum, ducându-şi viețile frânte în rulotele ce le sunt ultima casă, desenează portrete pline de empatie ale acestor dezmoșteniți (mulți jucându-şi propriul rol din viața reală), victime ale schimbărilor economice pe care le trăim.

Cu aceeaşi pasiune auctorială a construit regizoarea şi coscenarista Chloé Zhao lumea Angliei din secolul al XVI-lea, în Hamnet (2025), înălțând arhitectura narativă în jurul ipotezei că pierderea fiului său l-a inspirat lui Shakespeare în creionarea personajului Hamlet. Povestea o are însă în centru pe Agnes, soția lui Shakespeare, o adevărată forță a naturii în viața de zi cu zi, dar și o mamă iubitoare, copleșită de suferință după pierderea fiului. Un rol ce i-a adus actriței irlandeze Jessie Buckley Oscarul de interpretare feminină în 2026. Proiectarea celor două pelicule (în cadrul „Focus AIFF Chloé Zhao”) a prilejuit publicului și un dialog pe Zoom cu regizoarea de origine chineză, formată la Tisch School of the Arts, din cadrul New York University. Cinefilii au avut astfel posibilitatea de a descoperi particularitățile privirii sale poetice asupra universurilor pe care le construiește cu minuție, chiar dacă uneori, în Hamnet, meditația despre suferința umană ca sursă de inspirație artistică își pierde consistența.

Tot în secțiunea „Focus AIFF” au putut fi văzute două filme ale regizoarei australiene Kitty Green, ce ilustrează aria ei de interes: documentarul Ucraina nu e un bordel (2013), dedicat apariției şi activității mișcării feministe FEMEN, ce practică sextremismul, cu tactici provocatoare ale activistelor topless împotriva patriarhatului. Celălalt este debutul ei în lungmetrajul de ficțiune, Asistenta (2019), realizat în plin avânt al Mişcării #MeToo, ce i-a adus Premiul de regie la Festivalul de Film de la Deauville din 2020. Aici se acumulează – încet, dar sigur – detaliile apăsătoare ale unei zile petrecute în secretariatul unei mari corporații din industria filmului, dominată de absența covârșitoare a directorului. Scenarista-regizoare a încărcat fiecare detaliu cu tensiunea fricii ce guvernează această structură de putere, care este simbolică pentru un întreg mecanism corporatist ce promite corectitudine, dar funcționează, de fapt, după dorințele (sexuale ale) şefului. Iar camera o urmărește permanent pe asistenta directorului, căreia Julia Garner reușește să-i creioneze un portret febril, cu mijloace expresive reținute, până la momentul final, când personajul, dezamăgit, trebuie să accepte că sistemul funcționează altfel decât pare.

Din cele 15 filme incluse în selecția AIFF 2026, opt sunt regizate sau coregizate de femei, având ca personaje principale tot femei. Deşi a fost nominalizat în 2026 la Premiul BAFTA pentru Cel mai bun film britanic, iar regizoarea Philippa Lowthorpe deține deja două Premii BAFTA pentru televiziune, H Is for Hawk nu mi s-a părut a fi recurs la toate mijloacele necesare pentru a face această dramă psihologică să atingă intensitatea cerută de subiect. Actrița Claire Foy susține cele două ore de film, redând calea aleasă de Helen pentru a trece prin suferința pierderii tatălui ei, asumându-şi calea dificilă de a dresa un uliu (al doilea personaj principal al filmului, căci U vine de la uliu). Acest proces de evadare din propria durere nu e însă suficient susținut narativ pentru a justifica durata filmului, chiar dacă e importantă şi contribuția artistică a DOP-ului Charlotte Bruus Christensen, care și-a valorificat sensibilitatea nordică față de peisaj, întregind astfel discursul cinematografic.

În acest capitol al cineastelor interesate de personaje principale feminine se înscrie şi filmul The Testament of Ann Lee, regizat de norvegiana Mona Fastvold şi scris de ea împreună cu partenerul său, Brady Corbet, cu care a mai colaborat şi la alte filme, printre care mai recentul The Brutalist. Pornind de la fapte reale, această dramă muzicală istorică, care a avut premiera în Competiția Festivalului de la Veneția din 2025, urmăreşte întemeierea şi dezvoltarea unei comunități religioase utopice în jurul fondatoarei Ann Lee, (auto)proclamată întruchiparea feminină a celei de-a doua veniri a lui Christos. Interpretată cu pasiune şi strălucire de Amanda Seyfried (nominalizată pentru acest rol la un Glob de Aur în 2026), Ann Lee este lidera unei mişcări ce propovăduiește salvarea sufletului prin intermediul celibatului, al egalității de gen şi al unei practici religioase extatice, bazate pe muzică şi dans tremurat, de unde şi denumirea adepților, the Shakers. Testamentul Annei Lee este un film curajos, pentru că abordează un subiect dificil, care stârneşte disensiuni. Şi o face cu forță artistică, adăugând încă un argument, unul istoric, în discursul feminist al cineastelor americane.

Preocuparea pentru personaje feminine confruntate cu situații-limită se regăsește și în filmul Queen at Sea, scris şi regizat de Lance Hammer, inclus în selecția AIFF 2026. Este al doilea lungmetraj al său, venit după o pauză de 18 ani de la debut, pe care şi-a permis-o, fiindcă este arhitect de profesie şi a continuat să-şi practice meseria. Pentru el, cinematograful reprezintă, așadar, o pasiune de lux, care i-a adus în 2026, prin Regina înnegurată, Ursul de Argint – Premiul Juriului la Berlin. Festivalul german i-a recompensat și pe cei doi străluciți actori din rolurile secundare, Anna Calder-Marshall și Tom Courtenay, cu Ursul de Argint pentru Cea mai bună interpretare într-un rol secundar (pe Tom Courtenay n-am putut să nu mi-l amintesc, cu nostalgie, în explozivul său rol de tinerețe, din Singurătatea alergătorului de cursă lungă, premiat în 1963 cu BAFTA).

Cei doi alcătuiesc un cuplu ajuns la bătrânețe, soția căzând rapid pradă demenței, situație pe care soțul caută s-o țină sub control, până când intervenția fiicei soției sale dintr-o altă căsătorie (Juliette Binoche) dă totul peste cap. Încercând să-şi protejeze mama, ea nu ştie că finalul tragic este aproape. Este o dramă bine închegată narativ, cu puternice interpretări actoriceşti, o meditație curajoasă asupra limitelor iubirii în fața înnegurării celui iubit. Filmul este construit cu măiestrie, pentru a pune în evidență dificultatea relației cu un astfel de bolnav şi riscurile care îi pândesc pe cei care au grijă de suferinzii care și-au pierdut în mare măsură capacitatea de a comunica. Iar tensiunea acestor confruntări familiale este susținută de pregnanța cu care directorul de imagine Adolpho Veloso a filmat interioarele şi puținele exterioare ale peliculei.

Tot un bolnav, dar unul care a reușit să învingă stigmatizarea socială asociată bolii sale, este personajul principal al dramei biografice I Swear, scrisă și regizată de britanicul Kirk Jones. El și-a ales ca personaj central o figură reală din Marea Britanie: un tânăr diagnosticat cu sindromul Tourette, care reușește să spargă cercul excluderii sociale în care fusese împins, fiind catalogat ca nebun din cauza manifestărilor bolii sale. La maturitate, el ajunge să fie premiat de regină pentru activismul său în favoarea înțelegerii și acceptării publice a acestei boli. Actorul Robert Aramayo a câștigat, în 2026, Premiul BAFTA pentru Cel mai bun actor într-un rol principal, grație interpretării sale nuanțate și pline de nerv, precum și EE Rising Star Award.

O boală prilejuieşte şi întâmplările ilegale ce alcătuiesc construcția narativă a filmului Tuner: un acordor de piane (Leo Woodall), care suferă de hiperacuzie, este folosit de o bandă de răufăcători ca spărgător de seifuri, dată fiind hipersensibilitatea sa auditivă. Tânărul regizor şi coscenarist canadian Daniel Roher, deținătorul unui Oscar pentru documentarul Navalnîi, şi-a făcut astfel, în 2025, un debut inteligent în filmul de ficțiune, cu acest thriller care este, în acelaşi timp, şi un studiu de caracter al unui tânăr măcinat de dileme morale, generate de circumstanțe pe care nu le mai poate controla.

AIFF 10 ne-a dat posibilitatea de a vedea cum Bradley Cooper s-a jucat din nou de-a coscenaristul şi regizorul, trecând în spatele camerei, dar rămânând şi în fața ei, pentru a filma comedia Is This Thing On?. O criză conjugală la jumătatea vieții le prilejuieşte celor doi soți din film o (auto)cercetare, pe care fiecare o trăieşte în felul propriu: ea (Laura Dern) contemplă sacrificiile pe care le-a făcut pentru cuplu, el (Will Arnett) se defulează urcând pe scena cluburilor de stand-up comedy şi glumind pe seama căsătoriei sale eșuate (de unde şi titlul: Funcționează?). Profesionalismul regizorului depăşeşte şi unele sincope narative, asigurând fluența acestei comedii în care emoția se întâlnește cu umorul temperat, într-o combinație menită să placă publicului.

AIFF 10 a adus filme de diverse genuri, pentru a-şi mări astfel adresabilitatea, răspunzând gusturilor diferitelor categorii de public. De aceea, în selecție a fost inclusă încă o comedie, dar una cu elemente de thriller: Adulthood (regia: Alex Winter) urmăreşte povestea, uneori neverosimilă, a doi frați (el, Josh Gad, şi ea, Kaya Scodelario) care, întorcându-se la casa părintească, intră fără să vrea într-o serie de aventuri şi crime, ceea ce determină un comportament complet străin de felul lor de a fi. Premisa filmului şi realizarea lui cinematografică îl recomandă cel mult drept o vizionare uşoară, de vară.

Prezentat în 2026 la Festivalul de Film de la Sundance, în secțiunea «NEXT», unde a concurat pentru NEXT Innovator Award, If I Go Will They Miss Me, scris și regizat de americanul Walter Thompson-Hernández, este un portret al identității afro-americane de azi, cu masculinitatea și traumele sale transmise între generații. În Dacă plec, le voi lipsi?, cineastul îmbină reprezentarea realistă a vieții unei familii din comunitatea afro-americană cu poezia imaginarului adolescentin, în care figurile mitologiei grecești se suprapun peste imaginea unui tată îndepărtat de familie nu doar fizic, prin pedeapsa cu închisoarea pe care a ispășit-o, ci și afectiv.

Nu întâmplător, festivalul a ales să se încheie cu o proiecție-maraton a versiunii integrale Kill Bill: The Whole Bloody Affair, lansată în cinematografe în 2025, care reunește cele două volume realizate de Quentin Tarantino la începutul mileniului al III-lea. Această versiune director’s cut durează – cu tot cu pauză – 275 de minute (prea mult, după părerea mea) și include o secvență anime suplimentară (redundantă, dacă nu cumva tocmai provocarea răbdării publicului era scopul). Pelicula este expresia atitudinii jucăușe în care a fost gândită întreaga creație, dând aici măsura integrală a intențiilor cineastului, când a construit această istorie a răzbunării unei femei-asasin. Un produs cinematografic în care imperativul comercial al thrillerului lasă un loc generos inovației artistice și reflecției provocatoare.
Iar dacă, în final, aș lua în calcul ansamblul filmelor prezentate la American Independent Film Festival 2026, nu cred că aș greși dacă aș identifica, dincolo de alegerile tematice și opțiunile stilistice, un numitor comun al selecției tocmai în caracterul provocator al demersurilor auctoriale, fie că acesta se materializează în operă, fie că rămâne, ca o bănuială, doar la nivelul intenției artistice.