Festivalul Internaţional de Cinema de la Gijón 2024
Armele muzicii
de Dana Duma
20 noiembrie 2024
Ca participantă pentru prima oară la Festivalul Internaţional de Cinema de la Gijón, mi-am pus de la început întrebarea: „De ce se recomandă el cu iniţialele FICX”? Desigur, atunci când am aflat că oraşul asturian se mai numeşte şi Xixón, a devenit limpede că vorbim despre Festival Internacional de Cine de Xixón. Alegându-şi un profil aparte, de promotor al cinemaului independent, festivalul ajuns la ediţia cu numărul 62 a ales filme în majoritate nedistribuite (încă) în Spania, cu o doză de creativitate evidentă, uneori în avans asupra vremii, propunând noi nume de creatori, promițători şi îndrăzneți. În afara Secţiunii oficiale, titluri de tot interesul au fost incluse în celelalte „paralele”, precum „Albar”, „Premiere spaniole”, „Generaţia mutantă” etc.
Nu se poate să nu menţionez surpriza din seara deschiderii, unde prezenţa actriţei Rossy de Palma, distinsă cu Premiul omagial „Isaac del Rivero”, a electrizat sala. Cunoscută drept una dintre „fetele Almodóvar” (a jucat în Femei în pragul unei crize de nervi, Durere şi glorie, Kika, Julieta și Mame paralele, ale marelui cineast spaniol recent premiat la Veneţia), Rossy de Palma a apărut şi în pelicule de Robert Altman sau Terry Gilliam. Ea a dat cumva tonul festivalului, atât prin luciditatea declaraţiilor despre lumea de azi, „în conflict constant”, cât şi prin referirea la muzică. Se ştie că începuturile ei în spectacol au fost muzicale (ca membră a grupului underground Peor Impossible), iar rolul de opoziţie al unor grupuri pop-rock din vremurile dictaturii lui Franco sunt evocate într-unul dintre primele titluri prezentate în Selecţia oficială, Itoiz udako sesioak/Sesiuni estivale Itoiz, de Larraitz Zuazo, Zuri Goikoetxea şi Ainhoa Andraka. Aşa cum recente lungmetraje româneşti (semnate de Cristian Radu Nema şi Cornel Mihalache) au încercat să explice succesul din anii ’60-’70 al grupului Phoenix, acest lungmetraj care mixează realitatea şi ficţiunea semnalează ca posibilă barieră a succesului internaţional opţiunea pentru texte în limba oficială (dialectul basc, în cazul lungmetrajului spaniol). Despre puterea muzicii de a se opune opresorilor vorbeşte şi Gloria!, filmul semnat de italiana Margherita Vicario și prezentat la gala de deschidere. Alegând o perspectivă feministă şi nerealistă, producţia porneşte totuşi de la un fapt real – existenţa a aproximativ 800-1.000 de femei care, la începutul anilor 1800, scriau muzică bisericească (evident, anonim). Faptul că muzica sună uneori ca jazzul foarte african e o convenţie acceptată de cei mai mulţi spectatori.
Deşi programate în mai multe săli, filmele festivalului atrag foarte mulţi spectatori însetaţi de noutate, care stau liniştiţi la coadă pentru bilete şi umplu sălile. Uneori sunt spectatori fideli ai manifestării, cum am putea bănui că sunt cei veniţi să vadă lungmetrajele lui Radu Jude din secţiunile „Albar” şi „Filme nedistribuite în Spania”. Cei care ştiu că Jude a fost premiat anul trecut cu Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii au fost curioşi să vadă noul Opt ilustrate din Lumea Ideală (avându-l drept co-realizator pe Christian Ferencz-Flatz), o satiră a consumerismului bazată pe un montaj din reclame din ultimele trei decenii, caracterizată de autor ca o comedie camp reunind „lucrurile cele mai stupide posibil, care formează un fel de istorie paralelă, alternativă, fantasmagorică a ultimilor 30 de ani”. Şi, printre proiecțiile speciale, a fost inclus şi noul său film, Sleep #2, un omagiu adus cineastului experimentalist american Andy Warhol.
Şi, pentru că vorbeam despre rolul muzicii, ea are rolul de comentator al unei epoci revolute, evocată în docuficţiunea Ceva nou, ceva vechi, ceva împrumutat/Algo nuevo, algo viejo, algo prestado, semnată de argentinianul Hernán Rosselli. Incluzând materiale de arhivă şi distribuind şi personaje reale, lungmetrajul este o fascinantă descriere a acţiunilor unui grup mafiot (din familia Felpeto), care a stabilit recorduri de corupţie în Argentina acum două-trei decenii. Acest film comparat cu Naşul lui Coppola are, deocamdată, cele mai mari şanse de a câştiga un premiu. Voi reveni.






