Ediţia aniversară a Transilvania International Film Festival, numit mai familiar TIFF, ne face să medităm puţin asupra graniţelor din ce în ce mai subţiri dintre filmul de artă şi filmul de gen. Cel puţin aşa am simţit în ziua de vizionare 17 iunie, când trei lungmetraje diferite au reprezentat această tendinţă.

Primul ar fi francezul Regele Soare/Le Roi Soleil, de Vincent Maël Cardona, care, în ciuda titlului care ar putea genera aşteptări pentru un film istoric, se transformă sub ochii noştri într-un thriller foarte dinamic şi violent. Ceea ce începe ca un episod în care Ludovic, numit şi „Regele Soare”, îi cere sfatul lui Casanova pentru o soluţie de a scoate ţara din criză economică, iar acesta îi propune să lanseze jocuri de noroc, se transformă brusc într-o întâmplare contemporană în care exact loteria îi face pe câţiva inşi să-şi piardă bunul simţ, raţiunea şi empatia faţă de ceilalţi. Personajele principale se înghesuie într-un bar unde lucrează şi doi chinezi; atunci când un client bătrân vine să-şi confirme câştigul cu biletul de loterie, totul o ia razna şi unii vor să-şi însușească banii, chiar şi cu preţul uciderii unor cunoştinţe. Nu dezvăluim prea mult din tramă, dar trebuie spus că totul e condus cu abilitate, se introduc şi nişte cadre repetitive, cu detalii uşor schimbate, pentru a ne face să înţelegem ce se întâmplă. Unde mai pui că apare şi Maria de Medeiros într-un rol interesant, numai bun să intensifice suspansul.

Poate că filmul care a corespuns cel mai mult aşteptărilor a fost cel din competiţia românească, Malul Vânăt, de Andreea Cristina Borțun, poate pentru că citisem şi văzusem destule materiale promo înainte. Şi acesta e un film foarte bine condus regizoral, filmat frumos, cu detalii foarte mărite, mai ales portretele, pentru a spune povestea unei femei al cărei caracter autoritar o cam face să piardă „protecţia” bărbaţilor, aducând, în schimb, şi antipatia femeilor. O dramă de familie , mai ales dacă ţinem cont de relaţia mamă – fiu ori de relaţia cu fostul iubit rom (Vasile Pavel-Digudai, celebru deja pentru rolul din Soldaţi. Poveste din Ferentari, de Ivana Mladenović).

Iar, deşi revenită de la Cannes, recenta coproducţie multiplă (Grecia-România-Germania-Franţa-Spania) Titanic Ocean, de Konstantina Kotzamani, se prezintă ca un film de gen, musical sau film-balet, povestind despre fete care se pregătesc pentru a interpreta sirene în contemporaneitate, structura dramaturgică amintind deseori de naraţiunea tipică filmului-basm. Și, ca să nu considerăm ziua de 17 „măsura programului”, a venit şi începutul zilei de 18, în care am văzut, în pelicula argentiniană Se face zi/La Noche está marchándose ya, de Ezequiel Salinas şi Ramiro Sonzini, şi am regăsit asemănări cu situaţia noastră, precum şi obsesia banilor, filmaţi în plan-detaliu şi distrugând aici industria filmului. Asistăm cum un cinema se închide şi un proiecționist îşi pierde slujba. Simpatizăm cu el, mai ales că e un mare cinefil, care-şi dă ultimii bani pe cărţi de film, printre care cea a lui Jean Renoir. Rămânem cu o replică din film care spune, cred, totul despre starea noastră: „Să ocolim realitatea ca pe un iad”.