La recenta ediţie a Festivalului de la Veneţia, unde noul lungmetraj al lui Tim Burton a fost lansat chiar în deschidere, autorul a declarat sus şi tare că nu avem de-a face cu o urmare a peliculei Beetlejuice din 1988 şi că el detestă strategiile de marketing care măresc încasările noilor producţii. Desigur, franciza, adică un număr de filme ce continuă aventurile unor personaje care s-au dovedit de succes, este una dintre ele.

Cunoscut pentru filmele sale cu actori sau combinate cu animaţie, mai ales horror, Tim Burton e un cinefil autodidact. Se ştie că, încă din copilărie, începe să deseneze şi să facă filme de animaţie. După începuturi modeste ca animator, storyboard artist la Studioul Disney (la The Fox and the Hound – 1981 sau Tron – 1982), el a debutat cu animaţia Vincent (1982), film-autoportret, al cărui erou de şapte ani, Vincent Malloy, e un fel de alter ego al regizorului. El vrea să fie ca Vincent Price, actorul de filme horror celebru, care citeşte în off poemul „Corbul”, de Edgar Allan Poe. Îl vedem pe Vincent experimentând vrăjitoria pe câinele său, care devine „zombie”, transformându-se într-un fel de echivalent al savantului nebun, personaj-cheie al filmelor horror.

Se spune despre Tim Burton că s-a afirmat cu adevărat în 1988, cu Beetlejuice, lungmetraj ce combină amuzant comedia neagră şi filmul de groază, impunând personajul fantastic jucat de Michael Keaton, care forţează graniţele dintre viaţă şi moarte şi rânjeşte sub masca sa supracolorată, înfăţişare sub care reapare în lungmetrajul care a deschis a 81-a ediţie a prestigiosului Festival din Lagună. Regizorul a venit la gală înconjurat de Keaton, Winona Ryder, prezentă şi în distribuţia primului film, Catherine O’Hara, Monica Bellucci şi Jenna Ortega, expresivă şi în serialul Wednesday, al cărui prim sezon a fost filmat în România. Tim Burton a respins în interviuri orice speculație privind presupusele sale neînţelegeri cu echipa română și a afirmat că, dimpotrivă, a lucrat foarte bine cu ea, iar decizia de a realiza noul sezon într-o altă ţară le aparţine exclusiv producătorilor, încântaţi probabil de oferte financiare mai bune (legate, probabil, de cash rebate). Burton a fost probabil impresionat şi de popularitatea lui solidă printre cinefilii autohtoni, generată mai ales graţie primelor două lungmetraje din seria Batman (din 1989 şi 1992).

Cunoscătorii mai sofisticați ai operei lui Burton apreciază, probabil, mai mult Ed Wood (1994) şi natura sa autoreflexivă, fiind un portret al „celui mai prost regizor de la Hollywood” – desigur, specializat în horror –, jucat de Johnny Depp. Şi actorul vedetă al filmelor de groază, compatriotul nostru Bela Lugosi, este personaj (interpretat de Martin Landau), ceea ce amplifica interesul publicului din România pentru film.

Celebra „sensibilitate gotică” a lui Tim Burton este vizibilă şi în Charlie şi fabrica de ciocolată (2005), combinată cu umor negru, la fel ca în Beetlejuice (1988), Edward Scissorhands (1990) sau Sleepy Hollow/Legenda călăreţului fără cap (1999), filme cu atmosferă întunecată distribuite şi pe ecranele noastre.

Şi filmele sale mixte, combinaţii de pasaje jucate de actori şi animaţie, precum Alice in Wonderland (2010) sau Corpse Bride (2005), au fost destul de bine primite la noi, spre deosebire de Dumbo (2019), adaptare după Disney în care vocea auctorială a lui Tim Burton lipseşte.

O regăsim, însă, în Beetlejuice Beetlejuice (cu un subtitlu cam explicit, „Fantoma se întoarce”), unde vedem ce fac unele personaje peste ani: Winona Ryder joacă acum o femeie de aproximativ 40 de ani, Lydia Deetz, o văduvă de profesie medium devenită vedeta unei emisiuni TV, „Ghost House with Lydia Deetz”, al cărei producător, Rory (Justin Theroux), vrea s-o ia de nevastă, trebuind să se înfrunte cu Beetlejuice (acum un fel de birocrat în iad), reapărut după activarea unui portal între lumile celor vii şi celor morţi, precum și urmărit, la rândul său, de nevasta care „se recompune” din bucăţi folosind un compostor, jucată cu umor de Monica Bellucci. Personajul mai matur al Deliei Deetz e compus cu umor ce face cu ochiul celor care trăiesc vârsta digitală, fiind artist multimedia şi influencer (Catherine O’Hara). Aparent normală, fiica Lydiei, Astrid, se pomeneşte implicată în vârtejul evenimentelor care dau peste cap toate cele trei generaţii feminine, confruntate cu agresiuni venind mai ales din lumea celor morţi. Deşi ar putea să sperie, aventurile sunt agrementate cu umorul unor replici şi situaţii bine scrise şi cu numere muzicale marcate de extravaganţele anilor ’80 – de pildă, muzica disco a grupului Bee Gees.

Şi momentele muzicale, dar şi cele de animaţie, realizate în general fără intervenţia tehnicilor digitale, fac lungmetrajul agreabil şi simpatic, deja savurat de publicul care a luat parte la vizionările „în avans” organizate de distribuitorii de la Vertical Entertainment, anticipând fluxul publicului după data oficială a premierei, 6 septembrie, la noi, ca pretutindeni în lume. La pofta de divertisment a publicului nostru, stresat după cei doi ani de pandemie şi alţi doi de război la graniţă, sunt şanse ca filmul lui Burton să devină un succes de box-office.