Pentru că Animest nu este un fief al scorțoșeniei, în care muzica ușoară și fotbalul să fie snobate, putem spune că titlul acestui ciclu din actuala ediție a festivalului evocă unora dintre noi șlagărul din 1984, „Ciao Italy”, al grupului Ricchi e Poveri, precum și Campionatul Mondial „Italia novanta”, cu ale sale „notti magiche”, indimenticabile mai ales acum, când eroul lor, golgheterul Totò Schillaci, a plecat înspre stele. Erau anii în care la noi în țară, sub o formă sau alta, ajungeau și unele dintre filmele lui Bruno Bozzetto, marele clasic aflat în fruntea acestei secțiuni Animest, proiectată la Institutul Cervantes și precedată de lungmetrajul său din 1976, Allegro non troppo. Considerat o replică, poate chiar o parodie, la Fantasia, celebrul film cu muzică simfonică produs în 1940 de către Walt Disney, capodopera bozzettiană se nutrește din umorul autoironic specific îndeobște comediei italiene, recurgând la intermezzouri în alb-negru care îl au în centru pe Maurizio Nichetti, în rolul animatorului. Secvențele desenate denotă imaginația proteică a lui Bozzetto, deseori acidă, așa cum e cazul ilustrării După-amiezii unui faun de Claude Debussy. De altfel, încă de la debutul său, la numai 20 de ani, cu Tapum! (1958), autorul italian a folosit satira ca armă estetică. Filmul său despre „istoria armelor” a preluat mordant ștafeta de la bonomul Omuleț al lui Gopo din Scurtă istorie și a continuat s-o poarte peste timp, inclusiv în Cavallette (1990), cu care cineastul italian a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru scurtmetraj. Există aici o anumită duritate, regăsită și în seriile sale cu Mr. Otto sau cu Signor Rossi, atribut care nu ar mai fi pe placul puriștilor de astăzi.

Congener cu Bozzetto este Manfredo Manfredi, din a cărui filmografie au fost alese de către Andrea Martignoni, realizatorul selecției de la Animest, două titluri. În 1976, Dedalo (și el cu o nominalizare la Statueta de aur) istorisește la modul fantast – anticipând stilistica lui Zoltán Szilágyi – o poveste de love&hate: crima comisă doar în imaginație îl conduce pe autorul ei prin labirintul unei închisori, care e de fapt propria conștiință, jocul cu „ce-ar fi fost, dacă?” fiind condus impecabil. În altă manieră, provenită din contactul cu literatura lui Italo Calvino, Le Città invisibili (1998) este o declarație de dragoste pe care Manfredi o face Veneției, dar și elementului fluid al lumii, femeia. Poza calofilă, aproape hipnotică, îl transformă pe Marco Polo într-un fel de Șeherezadă în preajma hanului tătar, iar filmul găsește cheia spre a păstra intactă emoția lecturii pe care, cu decenii în urmă, i-am dat-o romanului tradus de Sanda Șora.

După anul 2000, antologia clasicilor peninsulari continuă cu La Piccola Russia (2004), realizat de sanmarinezul Giovanni Toccafondo. Regiunea din centrul Italiei, ce dă titlul scurtmetrajului, l-a inspirat pe autor către un fel de documentar care, pornind de la fotografii, creionează aspirația unui personaj de a evada din cercul strâmt al predestinării natale rustice, lucru pentru care este dispus să comită orice. Șocant este Videogioco (2010), al lui Donato Sansone, subiect abordat (la propriu!) „cu cap și fără”, pastila de un minut și jumătate dezvăluind un creator care pune la modul sintetic problema nebuniei contemporane. Pe cea din anii ’40 ne-o restituie acum Michele Bernardi, în Mercurio (2018), mesagerul cu nume divin fiind, în fapt, un băiat pe bicicleta sa, personaj care trăiește o dramă în timpul regimului fascist, pe care o parcurge cu inconștiența tinereții, postulată de Joseph Conrad în finalul filmului.

Chiar dacă activitatea sa e de dată mai recentă, artistul stradal Blu s-a clasicizat, după sclipitorul Muto (2008) urmând Big Bang Big Boom (2010), văzut acum în manifestarea bucureșteană. Distins cu Premiul special al juriului la Festivalul de la Annecy, filmul este o antropogonie citadină, bazată pe graffiti și wall painting, perfect integrată emblemei „urban frames” a acestei ediții. Scepticismul de înaltă clasă al autorului dă contur filosofic acestei opere de factură pop, vârf al unei cariere cinematografice care s-a oprit, poate vremelnic, în 2013. Era anul când se lansa L’Arte della felicità, filmul cu care autorul de animație și benzi desenate Alessandro Rak a venit acum la București, prilej de a dialoga cu publicul asupra studioului său Mad Entertainment.

Pentru iubitorii români ai genului, invitarea Italiei ca „guest country” la Animest 2024 a fost un regal, mixul dintre creatorii consacrați și tinerele generații oferind o perspectivă concludentă asupra unui spațiu geografic și cultural mereu apropiat nouă.