În a doua zi a Festivalului de Film „Crossing Europe” 2025 (Linz, 29 aprilie – 4 mai 2025), am văzut două lungmetraje documentare diferite stilistic, dar înrudite prin subiectul abordat – serviciile de asistență socială de care beneficiază (sau nu) persoanele cu nevoi speciale.

O secțiune tradițională a festivalului din orașul austriac este „Working Worlds”, ce propune în general patru documentare tratând condițiile de muncă din Europa de azi. La al 22-lea „Crossing Europe”, programul „Working Worlds” este subintitulat „Guides on the Path” și se concentrează asupra celor care își încep viața adultă sau profesională dintr-o poziție mai puțin favorabilă decât majoritatea oamenilor și de cei care le oferă (sau ar trebui să le ofere) acestora îngrijire, asistență și educație. Altfel spus, le sunt călăuze pe drumul către integrarea socială.

Primul titlu al programului a fost Viața ta fără mine (Az életed nélkülem/Your Life Without Me, coproducție Ungaria-Suedia), debutul în lungmetraj al Annei Rubi (cineastă prezentă la Linz pentru a dialoga cu publicul despre filmul său, pe care l-a numit „un travaliu din dragoste de șapte ani”).

În 2018, regizoarea, care realiza atunci materiale video pentru un ONG dedicat libertăților civice ale cetățenilor maghiari, a început s-o filmeze pe Magdi, o sexagenară voluntară, care își îngrijește singură, de ani buni, fiul cu nevoi speciale (tatăl și-a abandonat familia, iar celălalt fiu și-a construit propria viață, departe de ea). Împreună cu alte mame aflate în situații similare, Magdi dă în judecată statul maghiar, care nu le oferă asistență socială adecvată persoanelor care au cea mai mare nevoie de ea.

Crudul adevăr este că autoritățile nici nu sunt interesate să ofere asemenea servicii, preferând să direcționeze fondurile către alte domenii (sportul, de pildă), deși, după cum suntem informați la finalul documentarului, aproximativ 100.000 de familii maghiare se confruntă zi de zi cu asemenea probleme, cu întrebări precum „De ce am sprijini pe cineva care nu aduce nici un beneficiu societății?” sau cu sfaturi „binevoitoare” de genul „Mai așteptați 30 de ani, până se reformează sistemul de sănătate”.

Anna Rubi și-a făcut loc, cu camera sa, în intimitatea lui Magdi, vizitând familia aproape săptămânal (după cum a relatat regizoarea la sesiunea de Q&A de după proiecție). Cineasta și-a urmărit personajele cu discreție, atât acasă, cât și în sălile de judecată, mai întâi până în 2021, când filmul putea beneficia de un happy-end pe care Magdi și celelalte mame îl meritau cu prisosință, apoi în 2023, când un plot twist nedorit le-a făcut pe femei să-și reia ofensiva pe alte căi.

Viața ta fără mine, primul film despre îngrijirea la domiciliu a persoanelor cu nevoi speciale din Ungaria, portretizează exemplar nu doar o protagonistă cu al cărei zbucium (și chinuitoarea întrebare: „Cine va avea grijă de fiul meu când eu nu voi mai fi?”) spectatorii empatizează inevitabil, ci și o comunitate unită și tenace, a cărei luptă constantă poate părea uneori donquijotescă.

Din competiția de documentar a ediției (jurizată și de apreciatul monteur român Cătălin Cristuțiu) face parte Cealaltă (Ta druhá/The Other One), o coproducție Cehia-Slovacia regizată de Marie-Magdalena Kochová, și ea debutantă în lungmetraj.

Și în acest film, protagonistă nu este persoana cu nevoi speciale (la care face trimitere titlul), ci cea care are grijă de aceasta (dar, aici, nu singură). Liceanca Johana se pregătește pentru examenele de bacalaureat și admitere la facultate, dar, în același timp, așa cum face de mai bine de un deceniu, trebuie să-și ajute părinții să facă față provocărilor zilnice aduse de fiica cu șapte ani mai mică, Roza, care a fost diagnosticată cu tulburări din spectrul autist. Johana, o altă protagonistă cu care este imposibil ca privitorii să nu empatizeze, își iubește familia, dar dorește să-și găsească în sfârșit un loc și un drum doar ale ei, în care să nu mai audă mereu pe fundal urletele surioarei sale, pe care mama lor încearcă zadarnic să o tempereze.

Spre deosebire de Anna Rubi (care lăsa narațiunea să se dezvolte în timp, fără a încerca să-și influențeze altfel spectatorii), Marie-Magdalena Kochová folosește materialul documentar ca într-un film de ficțiune, potențând, cu toate procedeele cinematografice la dispoziție, dramatismul situațiilor. Voice-over-ul și cadrele subiective, din perspectiva Johannei, îi servesc ca să obțină rapid identificarea cu protagonista, filmările din arhiva familiei (la care recurgea, fără a interveni asupra lor, și Anna Rubi) devin flashbackuri marcate ca atare, imagini reluate capătă valoarea unor laitmotive simbolice, iar muzica extradiegetică (utilizată subtil în Viața ta fără mine) domină toate secvențele intense (deloc puține).

Două maniere deosebite, așadar, de a aborda subiecte asemănătoare. Prima, mai onestă, mai apropiată de personaje și lupta lor, urmărită pe parcursul mai multor ani; a doua, mai intrusivă, mai interesată de efectul imediat asupra publicului. Dar, indiferent pe care o preferăm, merită să salutăm faptul că asemenea chestiuni dureroase, prea rar aduse pe ecrane, sunt tratate în tot mai multe documentare, pe care le putem vedea în programul unor festivaluri precum „Crossing Europe”.