Anul acesta, biletele la toate spectacolele din cadrul Festivalului Lumière (ediția a 17-a, 11-19 octombrie 2025) s-au pus în vânzare în același timp, nu treptat, ca până acum, când persoanele cu acreditare (de presă, în cazul meu) care ajungeau la Lyon după deschiderea evenimentului mai puteau să-și rezerve locuri la cele mai atractive momente din program. Așa că socotelile mele de acasă nu s-au potrivit deloc cu cele din târg (apropo, sub umbrela – și în perioada – Festivalului Lumière se mai desfășoară, începând din 2013, primul – și unicul – Târg Internațional de Film Clasic, o destinație obligatorie pentru profesioniștii din industria filmului de patrimoniu, inclusiv – anul acesta – de la Arhiva Națională de Filme a României). Cum cele mai căutate spectacole erau deja sold-out, am fost nevoit să-mi schimb programul gândit la București și să iau bilete la proiecțiile care mai aveau încă locuri disponibile. Din fericire, la Festivalul Lumière, orice film ai alege, nu-ți vei regreta alegerea.

Primele două proiecții la care am fost prezent anul acesta la Lyon făceau parte din secțiunea „Comori și curiozități” („Trésors et curiosités”), incluzând, în general, restaurări recente ale unor pelicule de referință din toată lumea.

Dincolo de uitare (Más allá del olvido) este un film argentinian din 1956, regizat de Hugo del Carril, de asemenea interpret al rolului principal – un aristocrat care, îndurerat de moartea tragică a soției sale, încearcă să-și găsească alinarea într-o mezalianță cu o femeie semănând izbitor cu iubita decedată (Laura Hidalgo face un excelent rol dublu), pe care o găsește, într-un local cu un spectacol de bâlci, făcând-o pe ținta unuia aruncător de cuțite aprinse.

Narațiunea amintește izbitor de Hitchcock, de Rebecca (1940) și ulteriorul Vertigo (1958), dar filmul argentinian este de fapt o adaptare după un roman al scriitorului simbolist belgian Georges Rodenbach, „Bruges-la-Morte” (1892), care se prea poate să-i fi inspirat și pe Daphné du Maurier, și pe Boileau-Narcejac, de la prozele cărora a pornit Hitchcock.

În pofida accentelor melodramatice și a rezolvărilor uneori scoase din joben (de pildă, femeia damnată cade victimă a vendetei fostului ei partener/proxenet chiar în momentul când primește, pentru prima dată în viață, șansa la iubire), Dincolo de uitare merită descoperit pentru atmosfera sa tenebroasă, regia precisă, atentă la detaliul semnificativ, și imaginea lui Alberto Etchebehere, cu inspiratele sale jocuri de lumini și umbre.

Filmul vine la pachet cu o poveste (peronist convins, regizorul-actor Hugo del Carril a fost închis câteva săptămâni după lovitura de stat împotriva președintelui Juan Perón din toamna lui 1955, reușind să termine filmările după eliberare și reabilitare), ceea ce a facilitat probabil – alături de similitudinile cu Hitchcock – selecția versiunii (minunat) restaurate în programul „Cannes Classics” al Festivalului de pe Croazetă din acest an, de unde echipa lui Thierry Frémaux a ales-o pentru prezentare și la Lyon.

Dintre „Comorile și curiozitățile” Festivalului Lumière, am mai văzut, în premieră mondială, restaurarea filmului bulgăresc Hoțul de piersici (Kradeţăt na praskovi), al operatorului-devenit-regizor Vălo Radev, lansat în 1964 la Festivalul de la Veneția. Inclus printre cele mai importante realizări ale cinematografului bulgăresc, Hoțul de piersici, ce adaptează nuvela omonimă, din 1948, a lui Emilian Stanev, a fost comparat convingător de confratele Marian Țuțui cu Pădurea spânzuraților, capodopera lui Liviu Ciulei lansată în anul următor (v. „Pădurea spânzuraților, oglindă a Marelui Război”, volum coordonat de Adrian-Silvan Ionescu și același Marian Țuțui, Oscar Print, 2017). Dar Hoțul de piersici mai seamănă și cu Dincolo de uitare, prin aspectele mai puțin reușite ale ambelor filme, respectiv tenta melodramatică și finalul artificios (aici, diferit de cel al nuvelei).

Povestea de dragoste imposibilă, din timpul celei dintâi conflagrații mondiale, dintre un ofițer sârb (interpretat de Rade Marković, un fel de Mastroianni al Iugoslaviei), captiv în lagărul de prizonieri Veliko Tărnovo (unde se mai află și francezi sau români, limbile acestora fiind și ele prezente), și o casnică bulgăroaică (Nevena Kokanova, și ea o vedetă locală), soția comandantului lagărului, se combină – nu fără asperități – cu mesajul antirăzboinic, prezent și la Ciulei.
Hoțul de piersici a fost restaurat în parteneriat de arhivele de film din Bulgaria, Serbia și Muntenegru, cu sprijinul programului „Saison du classiques du cinéma”, al Asociației Cinematecilor Europene (ACE), finanțat prin Creative Europe MEDIA. Ambele versiuni noi, de la Dincolo de uitare și Hoțul de piersici, au obținut brandul „Lumière Classics”, care le plasează printre cele mai valoroase restaurări cinematografice ale anului 2025.