Pe Cristian Bota îl știam din numeroase filme și seriale, remarcându-i în special colaborările cu regizorii Nicolae Mărgineanu și Daniel Sandu, dar nu avusesem niciodată ocazia unui dialog. Lansarea în cinematografele românești, pe 28 ianuarie 2025, a comediei Țăndări, scrisă și regizată de Bogdan Naumovici, în care actorul are un nou rol savuros, mi-a oferit șansa dialogului dorit.

Puteți citi mai jos un fragment din interviul cu Cristian Bota, urmând ca versiunea integrală, mult mai amplă, a textului să fie publicată în viitorul număr (1/2025) al revistei noastre.

Enrique din Țăndări reprezintă pentru tine primul rol principal comic într-un lungmetraj. Până acum făcuseși comedie doar în scurtmetraje și în seria Bani negri. Ce a însemnat pentru tine această schimbare de registru, de o asemenea anvergură?

Ca actor, trebuie să faci de toate. De fapt, asta spuneam și ieri la premiera de la Cineplexx Băneasa. Chiar dacă eu am obișnuit publicul cu roluri dramatice și personaje serioase, făcute atent și meticulos, trebuie să poți să joci și comedie. Cum am zis întotdeauna, nu e ușor, pentru că e text mult, sunt glume după glume și trebuie să poți să le faci oarecum firesc. Dar cred că trebuie să existe genul ăsta de comedie. Și, dacă am spus de nu știu câte ori public că am văzut foarte multe comedii proaste, trebuie să arăt că eu știu să le fac bine. Pentru că e ușor să zici cuiva: „Domnule, nu-mi place, sunt glumele proaste”. De fapt, chestia asta pleacă de la credința mea că, dacă n-ai o situație solidă, poți să scrii oricâte glume, o să stârnești doar zâmbete, nu și râsete în hohote. Dar, dacă ai situații serioase și de acolo se nasc și glume, și replici amuzante, atunci ai toate șansele să iasă o comedie bună. Dacă te bazezi mereu pe gaguri și pe regulile simple ale comediei (cum ar fi, de exemplu, să faci gluma de trei ori), nu știu dacă merge. Lumea evoluează, oamenii evoluează, ai nevoie de ceva nou. Mie mi se pare că noi uităm că suntem în 2025 când facem filme. Multe filme le facem ca și cum suntem undeva în trecut. Acum, toată lumea e în viteză, tinerii știu toate lucrurile. Nu mai putem să facem filme ca pentru generația noastră, trebuie să ne adaptăm. Și mi se pare că avem o problemă cu adaptarea asta.

Ai obținut rolul la casting, în fața unui regizor aflat la debutul în lungmetraj și cu care nu mai colaboraseși anterior…

Da, am dat casting și după ceva timp m-a sunat: „Domnule, nu vrei să faci rolul?”. De la casting mi s-a părut, cum spuneam, că e mult text, cu glumă după glumă, și de atunci am realizat că nu poți să-l faci cu niște filtre normale. Ori faci o caricatură, ori n-ai cum să joci, că pare că ești bolnav. Dacă ai fi jucat normal și ți-ai fi asumat situațiile pe bune, fără a face, pe lângă, și un caracter și o caricatură, nu cred că puteau să funcționeze personajul și filmul.

Care au fost provocările pe care ți le-a adus personajul Enrique?

În primul rând, să fac o caricatură pe care eu s-o cred și cu care să mă mândresc, să nu pară o strâmbătură, o comedie forțată de dragul de a fi comedie. Și a mai fost o provocare faptul că Enrique seamănă foarte tare cu Giani, personajul lui Costi Diță din Las Fierbinți. Eu n-am vrut să semene deloc. Adică, abordarea mea să nu semene cu abordarea lui Costi Diță, pentru că el face un rol foarte bun acolo, îl face de ani de zile și oamenii deja au glume pe stradă din personajul lui. Deci, era foarte greu. Chiar și fără să mă gândesc, fără să deschid un episod din Las Fierbinți, instinctual, puteam să mă duc în zona aia.

Care a fost pentru tine cea mai dificilă scenă din film?

Cred că aceea în care negociez caruselul cu personajul lui Gabriel Spahiu, pentru că e foarte mult text și a fost și prima secvență pe care am filmat-o, deci mi-era foarte greu să am o imagine de ansamblu. Acum, când am văzut filmul, mi-am dat seama că aș fi putut să mă mai așez un pic pe scenă, să caut puțin, să fac niște pauze, dar cine avea timp atunci? Cred că scena ar fi durat 20 de minute dacă mai făceam și pauze, care să fie firești și naturale. Era imposibil să n-o grăbesc un pic.

Cum ai colaborat cu colegii tăi de platou și cu regizorul?

Foarte bine. Am lucrat și am stat mult cu Nicodim (Ungureanu), cu el am glumit tot filmul. Cu Bogdan (Naumovici) a fost laser. El știa ce voia, era și foarte preocupat de multe alte lucruri. Am avut câteva repetiții înainte, mi-a explicat ce vrea și apoi ne-am distrat. Când joci în genul ăsta de film, e de preferat să ți se spună mai puțin. Sau să ți se zică: „E mult, e exagerat”. Cam pe acolo trebuie să fii, dacă vrei să improvizezi, să fii liber și să te simți bine. Dar eu sunt un tip care respectă textul de cele mai multe ori. Fiind și scenarist, încerc să mă țin de ce e scris acolo, din respect pentru cel care a scris și pentru regizor. Unii zic: „Adu textul la tine, să pară cât mai apropiat de tine, mai taie din el dacă trebuie”. Pentru mine, calitatea noastră, a actorilor, trebuie să fie ca, dacă ai primit un text, chiar dacă ți-e peste mână, chiar dacă nu sună chiar cum crezi tu că ar trebui să sune, să-l faci, pentru că așa se naște personajul și așa se naște tipologia diferită, nu aducându-l la tine. Dacă-l aduci la tine, practic, te joci pe tine în toate filmele.

De ce ar trebui publicul din România să meargă să vadă la cinema Țăndări?

Pentru că este o comedie la care te distrezi. Pentru că trebuie să ne și relaxăm. Pentru că biletul e ieftin. Dacă oamenii vor să mai vadă filme, vor să avem o industrie cu adevărat valoroasă și vor să aibă diversitate în cinema, trebuie să și meargă la cinema. Pentru că ai un alt feeling când ești în sala de cinema. Una e să vezi un film pe Netflix sau acasă, în general, și alte e să-l vezi în sala de cinema. E o experiență total diferită. Pentru că poți să ieși cu prietenii la film. Pentru că, în primul și primul rând, e frumos să te duci la film. Și pentru că trebuie să susținem filmul românesc. Ca să nu-l mai blamăm, trebuie să-l susținem.