La fiecare nouă ediție a festivalurilor de film pe care le aşteptăm cu nerăbdare, nutresc speranța (absurdă, desigur, date fiind circumstanțele!) că se va întâmpla o minune şi Bucureştiul va avea o nouă – sau reabilitată – sală de cinema, dincolo de cele vreo cinci care mai funcționează, unele cât de cât (şi nu iau în considerare cineplexurile, care sunt private şi au strategia lor comercială). A fost un timp când capitala avea cinematografe: Patria, Scala, Studio, lanțul de săli de pe actualul Bulevard Regina Elisabeta, sau Gloria, din Balta Albă. Acum, festivalurile trebuie să accepte situația dificilă a sălilor de cinema, iar din această cauză sponsorii acestor evenimente nu au nici ei a spera la publicuri numeroase. Aşa că merită admirați organizatorii acestor evenimente cinematografice, care se încăpățânează să sfideze condițiile şi să ofere publicului filmul ca experiență colectivă (opusă celei solitare a streaming-ului) şi deseori ca unica posibilitate de vizionare a unor pelicule valoroase, care nu intră în difuzare pe piața românească.

Este ceea ce face şi American Independent Film Festival (AIFF), organizat de Cinemascop, Voodoo şi Mobra Films, susținut financiar, în principal, de Ministerul Culturii, Centrul Național al Cinematografiei şi Departamentul de Stat al SUA. Ajuns la cea de a opta ediție, Festivalul Filmului Independent American şi-a invitat, între 7 şi 13 iunie, fanii bucureşteni la cinematografele Elvire Popesco şi Muzeul Ţăranului Român, dar a realizat şi o premieră în istoria sa, incluzând două zile de proiecții în aer liber, la Castelul Bran, şi însumând astfel 3.000 de spectatori.

Am aşteptat cu interes sporit să văd la AIFF un film apreciat de critica internațională pentru amestecul său bine dozat de melancolie şi umor, comedia dulce-amară The Holdovers. „Cei lăsați în urmă”, într-un colegiu american de elită, când toată lumea a plecat acasă de Crăciun, sunt trei personaje pe care nimic nu pare să le lege în vreun fel: un profesor dezamăgit de viață (intensul Paul Giamatti), pe care nici colegii, nici elevii nu-l plac, elevul-problemă deştept, dar obraznic (Dominic Sessa) şi bucătăreasa afroamericană (interiorizata Da’Vine Joy Randolph), atinsă de tristețea fatală a pierderii fiului în războiul din Vietnam. Regizorul Alexander Payne, pe care ni-l amintim mai ales pentru puternicul său film Nebraska, a lucrat pe scenariul inteligent scris de David Hemingston şi, împreună cu actorii săi, au construit personaje bine conturate, al căror comportament este modelat de apăsări interioare nemărturisite. Ele se dezvăluie pe parcursul acestei conviețuiri forțate, care va sfârşi prin a-i apropia, într-un spirit de familie ce lipseşte în restul timpului, căci profesorul a ridicat un zid protector de cărți între sine şi lume, adolescentul are atitudini de rebel, născute din durerea pricinuită de noua sa familie, rezultată după divorţul mamei de tatăl său, iar bucătăreasa supravieţuieşte, dar nu trăieşte cu adevărat, după moartea băiatului ei, singurul pentru care a acceptat să lucreze pentru bogați, pentru ca şi fiul ei să poată studia aici, înainte de a fi înghițit de maşinăria războiului. Pentru această poveste din anii ’70, echipa artistică a filmului le-a asigurat actorilor un ambient de epocă, atent la detaliul scenografic, dar şi filmat şi montat cu un feeling retro, ce aminteşte de spiritul cinematografului american al anilor ’70. Ca şi acela, The Holdovers este structurat pentru a pune în evidență personajele şi a le dezvălui motivațiile şi suferințele ascunse, fie şi printr-un mic detaliu, cum ar fi crema pentru hemoroizi din baia profesorului sau momentul emoționant în care bucătăreasa împăturește cu grijă haine de copil. De altfel, Randolph a şi câştigat Premiile Oscar şi BAFTA pentru rol secundar, aşa cum filmul a primit şi multe alte nominalizări şi premii.

În ordinea filmelor preferate pentru valoarea lor cinematografică, din cele 11 producții prezentate în festival, s-a detașat pelicula La Cocina, adaptare la ziua de azi a piesei „Bucătăria”, scrisă de britanicul Arnold Wesker în anii ’50. În scenariul său, regizorul mexican Alonso Ruizpalacios a mutat acțiunea în buricul turistic al New Yorkului, Times Square, în bucătăria unui restaurant unde angajații nu au timp nici să respire, apăsați fiind de presiunea de a respecta ritmul drăcesc de muncă, al cărei automatism ni-l aminteşte pe cel din Timpuri noi, al lui Chaplin. Cel care conduce acest dans al mecanicii culinare este chef-ul Pedro (explozivul Raúl Briones), el însuşi un imigrant ilegal, ca şi alții din acest mic infern metropolitan. El şi-a pus speranța în patronul arab, care i-a promis că-l ajută cu legalizarea şederii sale în Statele Unite, aşa că lucrează de zor, pentru a ajunge la statutul care să-i permită a creşte copilul pe care îl poartă în pântec iubita lui americană (Rooney Mara), chelneriță în acelaşi local, care, la rândul ei, nu agreează perspectiva unei căsătorii cu un imigrant şi vrea să facă un avort. La Cocina este un film de atitudine politică, centrat pe situația imigranților ilegali şi, de fapt, a oricăror exploatați ai sistemului. Este o operă construită ca o mitralieră, prin contrastele dramatice ale alb-negrului în care e filmat, prin ritmul dialogului şi al coregrafiei executate de actori, în spațiul redus şi apăsător al bucătăriei, precum şi prin prim-planurile oblice şi mişcările nervoase ale camerei de filmat (Juan Pablo Ramírez) şi prin cadența montajului (Yibrán Asuad). Autorul acestei pelicule încărcate de mânie ia la țintă iluzia egalității în societatea de consum, dar şi pe cea a visului american, pe care a venit să-l urmărească şi tânăra din deschiderea filmului, trimisă din Mexic să fie ajutată/angajată de Pedro. Semn că situația exploatării muncii ieftine se autoreproduce.

M-am dus să văd The Bikeriders mai ales fiindcă voiam să-l revăd pe Austin Butler, față de care am o simpatie crescută, de când cred că a fost nedreptățit la Oscarurile din 2023, când n-a primit premiul Cel mai bun actor pentru rolul principal din Elvis. Dar acum n-am fost dezamăgită nici de ceilalți motocicliști din acest film despre membrii unui club de bikeri din Midwest, povestit de o femeie (Jodie Comer). Ea doar spune povestea, căci femeile nu au loc în lumea acestor bărbați călare pe motocicletele lor minunate. Ei sunt reuniți de un şofer de camion, care a creat grupul, după ce l-a văzut la televizor pe Marlon Brando în Sălbaticul. Aşa că toți se îmbracă la fel, cu geci de piele, sunt duri, ies la picnicuri împreună şi, mai ales, fac curse. Cel mai dur dintre ei, cel mai sexy, dar şi cel mai reținut în retorica Vandalilor este Benny (misteriosul Austin Butler), pe care soția lui (povestitoarea) încearcă să-l extragă din clubul care, pe măsură ce creşte ca număr de adepți, devine implicat în acțiuni violente şi crimă. Pentru afecțiunea lui concurează şi şeful şi creatorul clubului (excepționalul Tom Hardy), care, tot mai obosit, doreşte să-i ofere succesiunea la conducere. Dar nu va reuşi, fiindcă Benny tace, dar gândeşte şi de aceea refuză în final această viață ghidată de un ideal factice. Regizorul şi coscenaristul Jeff Nichols este interesat exclusiv de subcultura bikerilor, de aceea nu arată nimic despre viețile lor din afara grupului. Aceşti călăreți de motociclete Harley-Davidson sunt/se cred superbărbați şi au coduri de onoare tribale, în care cel mai puternic stăpâneşte. Dar nu au niciun scop precis, vor doar să se autovalideze, petrecând timpul liber împreună, fie la bar, într-o stare de torpoare, fie în curse şi noroi.

Al optulea AIFF a prezentat şi cel mai recent film al grecului Yorgos Lanthimos, Kinds of Kindness, dându-ne astfel oportunitatea de a mai deschide o fereastră spre creația acestui cineast cu o viziune filosofică asupra existenței. El îşi construieşte fiecare peliculă atât ca pe un artefact de sine stătător, cât şi ca pe încă un element al edificiului ideatic al operei sale unitare. Pentru Forme de bunătate, regizorul a continuat colaborarea cu două din vedetele ce au întrupat sărmanele creaturi ale peliculei anterioare, Poor Things, anume Emma Stone, câştigătoare de Oscar şi BAFTA pentru rolul din acea peliculă, şi Willem Dafoe. Regizorul-coscenarist (alături de colaboratorul său de lungă durată, Efthimis Filippou) realizează acum un film-coupé, ale cărui trei capitole nu sunt legate prin conflictele lor, ci prin viziunea auctorială şi prin grupul de actori (Jesse Plemons, Margaret Qualley, Hong Chau, Mamoudou Athie şi Joe Alwyn, alături de cei menționați mai sus), care joacă rolurile din cele trei povestiri independente. Primul capitol este şi cel mai consistent artistic, nu îndeajuns, însă, cât să compenseze pentru celelalte. Aici, un bărbat din burghezia medie încearcă să se elibereze de traseul existențial confortabil pe care i l-a fixat până la detaliu şeful companiei la care lucrează. Regăsim aici tema dragă regizorului, aceea de subjugare a voinței, pusă în operă într-o atmosferă psihologică ce aminteşte de remarcabilul său film din 2009, Canin. Dacă vrem să găsim ceva ce uneşte povestirile, deşi legătura lor nu este prea evidentă, aceea ar fi tema Controlului şi a Autorității zdrobitoare. În a doua povestire, un soț polițist nu-şi mai recunoaşte soția salvată dintr-un accident marin, presupus mortal, jocurile intimității nu mai funcționează, iar el îi cere să dovedească irefutabil că este ea. Tema identității şi a limitelor ei de expresie apare în spatele acestui conflict bizar şi absurd, aşa cum este şi cel din ultimul capitol al filmului, o reflecție asupra limitelor supunerii: o femeie şi un bărbat, amândoi fanatici, luptă pentru statut în fața liderilor unui cult, acceptând o misiune imposibilă, aceea de a o căuta cu înfrigurare pe femeia care poate reînvia morții.

AIFF 2024 a adus pe ecran şi comedia autodidactului Richard Linklater, Hit Man. Regizând şi coscriind (alături de starul filmului, Glen Powell, şi de Skip Hollandsworth) povestea unui profesor care, pe ascuns şi în timpul liber, colaborează cu poliția, jucând rolul unui ucigaş plătit, autorul filmului țintește ca, în spatele poveştii polițiste, să arate mentalitățile, comportamentele şi visurile neîmplinite ale micului american suburban. Căci pe ei îi „serveşte” (de fapt, îi dă pe mâna poliției) falsul asasin plătit de cei care vor să scape de persoanele dezagreabile din viața lor, care le stau în calea atingerii vreunui scop (în general, financiar). Numai că jocul acesta dublu capătă un sens periculos, când profesorul se îndrăgosteşte de o astfel de comanditară (altă stea în ascensiune a Hollywoodului, Adria Arjona). Filmul mizează (poate prea mult) pe şarmul celor două vedete şi face cu moderație dovada că ştie ce este umorul.

Tot o comedie, dar cu nuanțe sentimentale, este şi Between the Temples, în care regizorul-coscenarist Nathan Silver urmăreşte tribulațiile unui cantor mofluz (Jason Schwartzman), dintr-un mic oraş american, al cărui zbucium este determinat de nesiguranța existențială ce-l copleşeşte atunci când, pierzându-şi vocea, nu mai poate cânta la templu. Dar întâmplarea îi aduce salvarea din această criză a credinței, când o reîntâlneşte pe fosta sa profesoară de muzică din şcoala generală (învăluitoarea Carol Kane), care, singură şi ea, îi devine elevă la sinagogă, în vederea pregătirii pentru bat mitzvah, ceremonia de care ea nu s-a bucurat la timpul potrivit, în adolescență.

AIFF le-a adus şi copiilor filmul de debut al regizorului-scenarist Weston Razooli, Riddle of Fire, o „ghicitoare de foc” în care trei copii intră în aventuri ce le pun la încercare istețimea. Ei ajung în inima pădurii şi intră în conflict cu un grup de braconieri şi cu lidera lor, vrăjitoarea cea rea. Motivația pentru această escapadă este străvezie: copiii caută ouă pentru plăcinta cu care vor să cumpere bunăvoința mamei bolnave, astfel încât ea să le dea parola pentru consola de jocuri etc.

Întrucât AIFF țintește nu doar să aducă în fața spectatorilor români cele mai noi pelicule americane produse independent, apreciate de critici şi prezentate în mari festivaluri, ci desfăşoară şi o strategie de familiarizare a publicului cu teritoriul mai vast al culturii cinematografice, şi la această ediție au fost selectate două titluri ale unor cineaşti care au scris istorie. Legendarul regizor, scenarist, producător, actor şi distribuitor de film Roger Corman, care s-a stins din viață în mai anul acesta, la vârsta de 98 de ani, a fost omagiat la Bucureşti, unde i-a fost proiectat filmul House of Usher, ecranizarea din 1960 a povestirii „Prăbuşirea Casei Usher”, a scriitorului american Edgar Allan Poe. În anii ’50, Corman regizase filme pentru marele public, lucrând în afara marilor studiouri hollywoodiene: SF-uri, westernuri, filme cu gangsteri şi jafuri, comedii, toate filmate cu bugete restrânse şi cu scopul de a aduce câştig financiar. La finele deceniului, regizorul a simțit că acest tip de filme ar putea să nu mai aibă succesul scontat, aşa că, atunci când producătorul i-a propus să lucreze ca până atunci, adică să filmeze în zece zile două filme de groază alb-negru, cu un buget de 200.000 de dolari, el a propus un singur film horror color – ecranizarea povestirii lui Poe – cu buget de 300.000 de dolari şi cu 15 zile de filmare. Rezultatul a intrat în cinematografele americane în 1960 şi a înregistrat un mare succes financiar – un milion de dolari – şi de critică, regizorul deschizând astfel seria filmelor inspirate de scrierile marelui romantic. Corman şi echipa sa au reuşit să obțină atmosfera de mister şi teroare cerută de poveste, recurgând la tropi clasici ai genului: contraste accentuate de lumină şi întuneric, umbre amenințătoare, încadraturi angulare şi accente muzicale tenebroase, pentru momentele de climax emoțional, dar mai ales expresivitatea grandilocventă a interpretării actoriceşti, în special din partea vedetei Vincent Price, apreciat de publicul larg, dar sancționat de „New York Times”, la data premierei, ca fiind arhiafectat. Ceea ce nu l-a împiedicat să încaseze, el singur, o treime din tot bugetul filmului. Pelicula trebuie privită din această perspectivă istorică, pentru a înțelege de ce a însemnat un moment important în cinematografia americană şi în filmografia de peste 500 de filme regizate şi produse de Corman. Acesta nu a fost doar un prolific cineast al vremurilor când independenții realizau un film în câteva zile, ci şi un adevărat patriarh al Noului Hollywood al anilor ’60 şi ’70, ajutându-i să intre în profesie pe mulți dintre actori importanți, de la Peter Fonda şi Jack Nicholson, la Dennis Hopper şi Bruce Dern, sau dintre marii regizori, de la Coppola şi Scorsese, la James Cameron, Ron Howard şi Peter Bogdanovich. Acesta din urmă i-a fost asistent o perioadă, între altele şi la prima peliculă din seria de filme cu motocicliști, The Wild Angels, care a avut premiera la Festivalul de la Veneția din 1966 şi a avut apoi încasări de 17 ori mai mari decât bugetul său de 350.000 de dolari (spre comparație, filmul cotat cu cele mai mari încasări din ultimele două decenii, Avatar, de James Cameron, a obținut venituri din difuzare doar de 12 ori mai mari decât investiția). În 1968, Corman a finanțat, ca producător, debutul lui Bogdanovich, cu filmul Targets. A fost şi el prezentat la AIFF 2024, maestrul şi ucenicul său lucrând aici aşa cum făcuse independentul Corman încă de la începuturile carierei sale: având bugete mici, el nu ezita să încorporeze materiale din filme precedente, ale sale sau chiar străine (dublându-le, pe cele ruseşti sau iugoslave, de pildă). Şi în Targets a fost utilizat material din filmul din 1963, The Terror, pe care Corman îl filmase, asistat fiind de Coppola şi Jack Nicholson. Ţinte urmăreşte, cu detașare, un meticulos tânăr dezaxat (echilibratul Tim O’Kelly), care începe să tragă în oameni, fără niciun motiv decât acela al plăcerii pure de a atinge ținte. Ajuns şi la un drive-in, în seria sa de asasinate, el va fi anihilat tocmai de o bătrână vedetă de filme horror (Boris Karloff), care ezita să mai urce pe scenă, simțind că, în general, violența cotidiană a depăşit-o pe cea din ficțiuni. Un film avertisment, pentru o țară care vede prea multe astfel de asasinate, în viața reală!

În 2024, AIFF a lansat publicului şi provocarea de a petrece o noapte albă, urmărind sezonul 1 (420 de minute) din serialul de mare succes al anilor ’90, Twin Peaks, câştigător a două Premii Primetime Emmy în 1991. Regizată şi coscrisă de David Lynch (împreună cu Mark Frost), pentru canalul ABC, această poveste polițistă, cu puternice accente de mister suprarealist, avea să schimbe fața televiziunii. Cercetând uciderea unei tinere (Sheryl Lee) dintr-un mic oraş american, un agent FBI (Kyle MacLachlan) deschide cutia Pandorei, din care ies secretele bine ascunse ale unei comunități aparent pașnice, în care buna conduită este regula. Cercetarea se desfăşoară lent, într-o atmosferă de suspiciune bine dozată, iar estetica vizuală şi sonoră a filmului este adaptată ritmului ficțiunii, susținut de tensiunea încadraturilor și a înlănțuirii secvențelor, precum şi de cadențele obsesive ale muzicii lui Angelo Badalamenti.

Ca în fiecare din edițiile anterioare, proiecțiile de filme au fost însoțite de evenimente conexe, necesare unei înțelegeri mai cuprinzătoare a produselor culturale oferite publicului la AIFF, cum au fost dialoguri online cu cineaşti, precum regizorii Alexander Payne şi Shane Atkinson.

La cea de a șasea ediție a concursului „Write a Screenplay for”, regizorul Cristian Mungiu, inițiatorul festivalului, şi Gabriela Iacob (Pro TV) au avut de citit 250 de scenarii dedicate genului crime drama, din care au ales în finală opt. Autorii lor trebuiau să termine de scris până la 1 octombrie primul draft de scenariu. Două vor fi câştigătoare, o miniserie TV şi un lungmetraj.

Aşa cum a făcut întotdeauna, AIFF a donat încasările pentru susținerea unor cauze umanitare. Spectatorii fideli ai festivalului au venit să ia pulsul cinematografiei americane (atât cât îl poate da o selecție restrânsă), într-un timp în care industria încă resimte efectele crizei Covid şi în care se pregăteşte să le suporte pe cele ale evoluțiilor amețitoare din universul tehnologiei AI.