Primul titlu din Competiție pe care l-am văzut la TIFF.24 a fost Debut (Debut, or, Objects of the Field of Debris as Currently Catalogued, producţie SUA), un lungmetraj – cum altfel? – de debut, de și cu Julian Castronovo. Filmul m-a dus cu gândul la un haiku al lui Nichita Stănescu: „Eu nu sunt altceva/ decât o pată de sânge/ care vorbește”. Acum știți deja la ce să vă așteptați de la Debut.

Pe scurt, un cineast aspirant, numit tot Julian Castronovo, descoperă că în modesta locuință newyorkeză în care stă cu chirie trăise o artistă și falsificatoare de artă; îndemnat de un producător care încearcă și el să se impună, Julian decide să facă un film despre căutarea misterioasei Fawn Ma. Rezultatul pare a fi chiar filmul pe care îl vedem pe marele ecran. O voce mereu egală, a unei naratoare (necreditabile) din off, ne călăuzește de la început până la sfârșit, uneori oferindu-ne detalii foarte precise, dar perfect inutile, alteori revelând informații ce pot deschide piste noi, dar și duce într-o fundătură.

Între documentar și ficțiune, liric și ludic, autoportret ironic și investigație detectivistică, speculație teoretică și eseu artistic, experimentalul film do-it-yourself al lui Julian Castronovo poate fascina și stimula intelectual, la fel de bine cum poate fi uitat instant la ieșirea din sala de cinema.

Tot din Competiție, am văzut apoi Ultimul drum (Waarom Wettelen?/The Weeping Walk, coproducție Belgia-Țările de Jos), primul lungmetraj al unui scriitor belgian de succes, Dimitri Verhulst. Premisa narativă, amintind de revoluționarul scurtmetraj dadaist Antract (Entr’acte, r. René Clair, 1924), o constituie o înmormântare deturnată în ultima clipă: notarul lui Christine sosește cu un testament chiar în momentul în care urmașii și cunoscuții acesteia vor să-i coboare sicriul în groapa săpată pentru cripta familiei. Văduvul Bas află astfel că răposata ceruse să fie înmormântată în Wettelen, un loc care nu apare pe hărți și de care n-a auzit nimeni, în afară de șoferul dricului. Așa că pornesc cu toții pe jos spre Wettelen, în urma mașinii care o poartă pe Christine pe ultimul ei drum.

Debutul lui Dimitri Verhulst este filmul unui scriitor care știe bine să ticluiască situații și dialoguri tragicomice, dar nu și să le mizansceneze astfel încât să le maximalizeze efectul. Regizorul nu face decât să izoleze personajele două câte două, în toate combinațiile posibile, pentru a le crea contexte adecvate rostirii unor replici amuzante sau de-a dreptul șocante (moartea scoate la lumină numeroase secrete de familie), unele repetate până la saturație (amintirea din copilărie a lui Herman), și să coregrafieze corpurile (anti)eroilor în scenele de grup. Ultimul drum are câteva idei și secvențe foarte amuzante (cămila, femeia tăiată în două, femeia singură care agață la înmormântări etc.), dovedind talentul scriitorului-scenarist, dar ritmul filmului scade treptat, iar spectatorii își pierd interesul pentru pățaniile personajelor.