Visuali Italiane 2026
Diversitatea, marca ediţiei a cincea
de Sanda Vișan
24 martie 2026
Aşa cum ne-a obişnuit din 2022 încoace, Institutul Italian de Cultură aduce în luna martie, la Bucureşti şi în alte şase oraşe din România, „Visuali Italiane”, festivalul ce reuneşte noi producții cinematografice, semnate cineaşti consacrați, dar şi de debutanți, cu o atenție specială acordată creatoarelor şi neuitând să omagieze şi regizori care au scris istorie.
Prin operele unor creatori din diferite generații, selecția din 2026 a festivalului „Noua cinematografie italiană în România” a țintit să prezinte – publicului din Bucureşti, Cluj-Napoca, Braşov, Iaşi, Timişoara şi Craiova – perspective cât mai diverse stilistic asupra realităților din Peninsulă. În capitală, publicul a putut vedea, între 2 şi 8 martie, 12 pelicule, în timp ce amatorii de film italian din celelalte oraşe s-au bucurat de programe ceva mai scurte. Directorul artistic al festivalului din acest an, Eddie Bertozzi, a urmat aceleaşi principii de alcătuire a programului festivalului ca şi predecesorul său de acum câțiva ani, criticul Mario Sesti, dar cu o grilă valorică mai laxă.
Festivalul s-a deschis cu unul din numele cele mai sonore ale cinematografiei italiene actuale, Paolo Sorrentino, care a scris şi regizat La Grazia, o comedie politică având în centru portretul unui preşedinte imaginar al republicii, aflat în ultimele sale luni de mandat. Catolic de mare rigoare morală şi adânc cunoscător al chestiunilor juridice, preşedintele se confruntă cu două probleme politice – aprobarea legii sinuciderii asistate şi grațierea a doi criminali –, dar şi cu o suferință personală, pierderea soției. Inspirat dintr-un caz real, cel al grațierii unui bărbat care şi-a ucis soția bolnavă de Alzheimer, regizorul pare să fi scris rolul pentru Toni Servillo, vechiul său colaborator, cu care a câştigat mai multe premii, între care şi Oscarul şi BAFTA, pentru La Grande bellezza, în 2014.
Urmărindu-l pe preşedinte, în circumstanțe oficiale şi private, regizorul creează şi situații al căror ton comic contrabalansează melancolia acestui sfârşit de carieră politică. Vechea sa prietenă Coco (Milvia Marigliano) aduce invariabil hohote de râs, prin limba ei ascuțită. Aşa cum nu poți să nu zâmbeşti la ironia regizorului, care aduce pe ecran, ca sfătuitor al preşedintelui, un Papă de culoare (Rufin Doh Zeyenouin), cu codițe afro şi sărind pe motocicletă la sfârşitul conversației. Filmul a avut premiera în competiție, la Festivalul de la Veneția, unde Toni Servillo a câştigat Cupa Volpi pentru Cel mai bun actor. Deşi nu duce lipsă de subtilitate în analiza psihologiei diverselor personaje, Grațierea nu atinge acea densitate cinematografică de excepție care să îl plaseze între marile opere ale regizorului italian.
Prezențele feminine – fie că e vorba de personajele narațiunilor, interpretate de actrițe, sau de regizoare-scenariste – s-au făcut remarcate şi la această a cincea ediție. Catalana Isabel Coixet, cunoscută pentru capacitatea sa de a filma (documentare, scurtmetraje sau lungmetraje de ficțiune) în diferite colțuri ale lumii, a ales Roma neturistică pentru cea mai recentă producție a sa, Tre ciotole. A scris scenariul împreună cu Enrico Audenino, plecând de la povestirile italiencei Michela Murgia şi construind cinematografic istoria despărțirii unui cuplu.
După ce a lucrat în cinematografie, ca asistent de producție la mari regizori, ca Pippo Delbono sau Pupi Avati, Margherita Spampinato şi-a făcut un debut – redutabil – în lungmetrajul de ficțiune cu Gioia mia, prezentat şi în România, la „Visuali Italiane”. A scris, a regizat şi a montat filmul Iubirea mea, ce este istoria vacanței de vară petrecute de un băiețel deştept, trimis de părinți, din oraşul său din nordul Italiei, la o mătuşă din Sicilia, foarte credincioasă şi foarte conservatoare. Regizoarea nu este străină de această lume, fiindcă a făcut ea însăşi un drum invers, fiind născută şi crescând la Palermo şi mutându-se apoi cu familia la Roma.
De la dezamăgirea de a descoperi că mătuşa nu are Wi Fi şi că îi tot ascunde telefonul, unica lui distracție, pentru a-l trimite la joacă în curtea casei, până la descoperirea treptată, alături de ceilalți copii, a misterelor acestei case vechi, ce pare bântuită de fantome, şi ale acestei lumi trăind cu bucurie la marginea mării, Nico străbate un drum al înțelegerii. O experiență de viață ce îl învață valorile lumii de dincolo de bula tehnologică care l-a acaparat şi pe el, ca fiu al lumii civilizate. Regizoarea a alcătuit acest univers cu culori aparte, sprijinit în mare măsură pe calitatea interpretărilor actoriceşti, mai ales a copilului Marco Fiore (Nico) şi a remarcabilei actrițe Aurora Quattrocchi (bunica Gela), care, la 82 de ani, a şi câştigat Premiul pentru Cea mai bună actriță la Festivalul de la Locarno, unde filmul a avut premiera în 2025.
Breve storia d’amore, de Ludovica Rampoldi,este un film psihologic plin de suspans, în care totul pare întâmplător, fără a fi astfel. Viețile a două cupluri, unul de vârstă medie, celălalt mai tânăr, sunt date peste cap atunci când tânăra soție (Pilar Fogliati) devine obsedată de a intra în viața familială a amantului ei. Fiecare secvență adaugă un nou strat la eşafodajul bine construit al tensiunii psihologice crescânde, care va exploda în final, când se dovedeşte că Scurta poveste de dragoste nu este aşa de scurtă sau de lipsită de consecințe.
Tot Ludovica Rampoldi, împreună cu regizorul Damiano Michieletto, pe baza romanului lui Tiziano Scarpa, a scris şi scenariul filmului de epocă Primavera,ce îşi plasează povestea într-un orfelinat catolic de fete din Veneția secolului al XVIII-lea. Aici ajunge dirijor al orchestrei compozitorul şi violonistul Antonio Vivaldi (Michele Riondino), sub conducerea căruia ansamblul de fete devine cunoscut nu doar în Veneția, aducând astfel venituri din donațiile aristocraților. Una dintre muziciene (Tecla Insolia) iese în evidență datorită talentului ei şi, sub îndrumarea maestrului, devenind solistă, reuşind să scape şi de căsătoriile forțate cu nobili.
Perspectiva feministă se manifestă în această istorie de suferinţă a tinerelor orfane, supuse regulilor stricte ale instituţiei şi lipsite de orice posibilitate de alegere în viaţă, cu excepţia violonistei, care, într-un final eroic, reuşeşte să fugă spre libertate, din orfelinatul unde şi-a petrecut până aici viaţa.
Experienţa de regizor de operă a lui Damiano Michieletto se face simţită în acuratețea ansamblului, de la cadrul scenografic (Gaspare De Pascali) şi costumele somptuoase (Maria Rita Barbera), la amplasarea şi mişcarea actorilor în decor, puse în valoare de calitatea specială a luminii şi a imaginii (Daria D’Antonio).
O producție care mi-a reținut în mod special atenția a fost Agon, film scris, regizat şi produs de Giulio Bertelli, debutul în lungmetraj al unui marinar de profesie, care a experimentat anterior diverse formate scurte. Pelicula este bine structurată narativ şi cinematografic, în jurul portretelor a trei sportive, participante la nişte fictive jocuri olimpice. O spadasină, o judoka şi o sportivă la tir se antrenează, se rănesc, dar merg mai departe şi concurează la manifestarea de vârf a sportului mondial.
Agon încalcă limitările de gen, îmbinând documentarul cu ficțiunea şi tipul de transmisie de televiziune într-o formulă fluentă, ce desenează, într-o manieră cvasi-experimentală, un moment de vârf din viața de sportive.
Tot un portret de femeie, schițat din perspectiva unui bărbat, este şi Duse, filmul coscris şi regizat de Pietro Marcello şi dedicat, divei absolute care a fost Eleonora Duse, actrița teatrului italian de la cumpăna veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea. Mai exact, perioadei târzii din cariera ei, de după primul Război Mondial, când încă mai joacă Ibsen şi se mai duce la patul fostului ei iubit, acum bolnav, Gabriele D’Annunzio (Fausto Russo Alesi), care scrisese patru piese special pentru ea. Sau când îşi iroseşte finanțele, susținând un tânăr dramaturg netalentat. Sau când, complet ruptă de realitățile Italiei fasciste, acceptă gestul lui Mussolini de a-i şterge datoriile şi de a-i oferi o pensie viageră, pe care, ne spun titlurile finale ale filmului, va sfârşi prin a o refuza, plecând în turneu în America, unde a şi murit.
Regizorul a ales o vedetă, pentru a interpreta o stea: Valeria Bruni Tedeschi este prezentă în aproape toate cadrele filmului, iar când nu este, se vorbeşte despre ea. Un exces care devine obositor, iar perspectiva hagiografică prin care regizorul construieşte această dramă biografică nu îşi atinge ținta de a entuziasma spectatorul, în absența unei investiții emoționale, uitată în favoarea teatralității prezenței divei şi dincolo de scenă.
Mario Martone a ales tot o personalitate feminină de primă mână a artei italiene a secolului XX, regizând şi scriind, împreună cu Ippolita Di Majo, scenariul filmului Fuori, care o plasează pe scriitoarea şi actrița Goliarda Sapienza (Valeria Golino) în centrul acestei poveşti ce începe Afară. Adică după ce iese din închisoare, unde a ajuns din cauză că a furat bijuteriile unei prietene. Continuă relațiile cu fetele cunoscute în închisoare, fiindcă o fac să se simtă tânără, iar cu una dintre ele (Matilda De Angelis), dependentă de droguri, nu ştim cât de platonică rămâne legătura. Scenariştii au plecat de la scrierile Goliardei, cea care se definea ca „hoața de poveşti”. Concentrându-se pe aceste întâlniri pline de scântei dintre cele trei femei, Martone nu reuşeşte nici el, asemenea lui Marcello în Duse, să transmită spectatorului nimic din ceea ce a constituit nucleul creativ la artistei omagiate.
Personajele masculine ocupă prim planul în patru dintre peliculele prezentate la „Visuali Italiane” 2026. Actorul şi regizorul Andrea Di Stefano a regizat şi a scris, împreună cu aceeaşi Ludovica Rampoldi, comedia Il Maestro. Un adolescent (Tiziano Menichelli), pe care tatăl său (Giovanni Ludeno) are ambiţia (cheltuindu-şi toate resursele) să îl vadă mare campion de tenis, este dat pe mâna Antrenorului (Pierfrancesco Favino), pentru a participa la o competiţie naţională. Dar maestrului, care şi-a pierdut busola, nu-i prea pasă de performanţele băiatului, urmându-şi şi aici atracţia pentru alcool, distracţie şi femei, ca orice macho italian. Îl învaţă pe băiat să iasă din zona posterioară a terenului, unde l-au plasat indicaţiile tatălui, şi să atace la fileu, ca şi în viaţă. Ceea ce nu-i aduce băiatului vreun succes în tenis. Dar poate că îi mai slăbeşte frâiele impuse de familie.
Festivalului „Noua cinematografie italiană în România” a adus şi primele două episoade, semnate de Marco Bellocchio, din serialul de televiziune Portobello (vezi comentariul Danei Duma).
Testa o croce (Cap sau pajură) este o reinterpretare de 2025 a genului italian spaghetti western, pe care duoul regizoral Alessio Rigo de Righi – Matteo Zoppis l-a prezentat în premieră la Cannes, în secţiunea „Un Certain Regard”. Cu o distribuţie internaţională, această coproducţie italiano-americană spune povestea tânărului cuplu de fugari îndrăgostiţi (Nadia Tereszkiewicz şi Alessandro Borghi), după ce l-au ucis pe soţul asupritor al doamnei, fiind urmăriți de nimeni altul decât Buffalo Bill (John C. Reilly).
Această reinterpretare, care nu şi-a găsit ritmul potrivit al naraţiunii, a făcut trecerea spre finalul apoteotic al festivalului – pelicula clasică din 1966 a lui Sergio Corbucci, Django, ce l-a lansat pe orbita internaţională pe Franco Nero. Filmate cu bugete reduse la Cinecittà şi în peisaje naturale din Spania şi Italia ce semănau cu cele americane, spaghetti westernurile au fost produse în număr mare între 1964 şi 1978. Filmul lui Corbucci impune efigia unui veteran de război tăcut, dar eficient în încercarea sa de a răzbuna uciderea soţiei, pe fondul luptelor dintre revoluţionarii mexicani şi rasiștii americani. Și dă dovadă de o cruzime a reprezentării confruntărilor dintre adversari pe care cenzura de la Hollywood nu o admitea.
Astfel, făcând cu ochiul spre trecut, a luat sfârşit la Bucureşti cea de a cincea ediţie a festivalului „Visuali Italiane”, devenit deja unul din evenimentele cele mai aşteptate, oferite de Institutul Italian de Cultură, ce împlineşte, în 2026, 102 ani de prezenţă la Bucureşti.