Festivalul Internațional de Film Transilvania – TIFF.23

Ecouri americane în filmele festivalului

de Dana Duma

Pentru cineva care a ajuns la TIFF abia în a cincea zi, cred că am avut baftă. Primul film văzut este poate cel mai înnoitor, proaspăt, inteligent lungmetraj de ficţiune al programului: chinezescul Day Tripper, al lui Yanqi Chen. Greu de definit printr-o etichetă (film satiric, comedie neagră, film coral?), el descrie, subtil ironic, viaţa unui oraş din Nordul Chinei, unde zgârie-norii apar peste noapte, ca şi barurile care-ţi iau minţile, dar mentalitatea generală rămâne la fel de opresivă. Clasa muncitoare şi sărăcimea, în general, trebuie să asculte orbeşte de şefi, oamenii ştiu să afişeze un zâmbet fals când sunt umiliţi sau daţi afară cu un laptop în braţe (drept mulţumire pentru activitatea prestată). Ceea ce aş vrea să subliniez, fără să dau spoilere, este că am observat o influenţă americană bine digerată, şi anume din direcţia Jim Jarmusch. Regizorul chinez e un maestru al umorului obţinut din decalajul de reacţie, dar şi un abil coregraf al grupurilor care acţionează absurd, dement, ca şi cum ar avea un creier unic şi fiecare nu ar face decât să imite ceea ce fac toţi. Eroii din Day Tripper mi-au amintit deseori de Keystone Cops, acel personaj colectiv din comedia americană mută: acţiunile lor repetitive şi fără noimă stârnesc râsul, dar ar trebui să ne pună pe gânduri.

Am observat nişte influenţe americane şi în La Cocina, de Alonso Ruizpalacios, revenit de pe ecranele Festivalului Filmului American Independent, recent încheiat. Ruizpalacios e mexican şi nu putea să nu strecoare unde sentimentale în acest film despre infernul din bucătărie. Este vorba de viaţa emigranților ce lucrează, uneori fără acte, cât e ziua de lungă, în bucătăriile unor restaurante luxoase din Statele Unite. Ca limbaj cinematografic, La Cocina e foarte sofisticat, alternând planuri lungi cu unele foarte scurte şi neliniștitoare, zoomuri fulgerătoare cu cadre ce descriu alergarea salariaţilor disperaţi să satisfacă cerinţele clienţilor. El se ambiţionează să descrie frapant şi discriminarea rasială, pentru că majoritatea lucrătorilor au pielea de altă culoare decât albă, stau prost cu actele şi, în general, sunt atât de disperaţi, încât li se poate cere orice. Aici filmul preia ceva din piesa inspiratoare a lui Arnold Wesker (nu Wexler, cum se ambiționează să scrie nişte cronicari pe site-uri de fiţe), unul dintre dramaturgii britanici iconici ai „teatrului furiei şi violenţei” atât de la modă în anii ’50, care a inspirat mişcarea Free Cinema, apărută la finele deceniului.

Şi, pentru că veni vorba de influenţă americană, nu pot să nu pomenesc Horia, debutul notabil al Anei-Maria Comănescu, prezentat în „Zilele Filmului Românesc”. Filmul cu un erou adolescent care fuge de acasă pe motoreta Mobra a tatălui aminteşte de filmele cu juni motociclişti în haină de piele, care, în anii ’50, i-au făcut staruri iconice pe Marlon Brando şi James Dean. Horia este şi un road movie, şi un coming-of-age, şi admir declaraţia regizoarei care spune că nu s-a temut de clișee şi influenţe. Alegerea prenumelui personajului feminin principal, Stela, e o dovadă, pentru că aşa se numea și eroina din Un tramvai numit dorinţă, lungmetrajul care a impus alura sexy a bărbaţilor în maieu, întruchipaţi acolo tot de Brando. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu ador trimiterile cinefile şi cred că la TIFF-ul de anul acesta voi mai avea ocazia să văd filme marcate de această tendinţă. Pe curând!