Eu nu am multe principii, dar cele pe care le am sunt statornice și greu de schimbat. Principiul meu (vechi de vreo 20 de ani) legat de Festivalul Internațional de Film de la Toronto este: „Nu merg să văd filme comerciale, mai ales cele americane”.

Urmărindu-mi preceptul, am aflat de regizori ca georgiana Dea Kulumbegashvili (Beginning; April), columbianul Simón Mesa Soto (Amparo; A Poet), maghiarul György Pálfi (Hukkle; Taxidermia; Hen) și mexicanul Fernando Eimbcke (Duck Season; Lake Tahoe; Club Sandwich; Olmo). Regizori-autori, ale căror filme sau nu au văzut deloc, sau au văzut pentru foarte scurtă durată lumina ecranelor din America de Nord. Universul meu ar fi rămas mult mai sărac fără să fi avut acces la felul în care aceşti artişti povestesc despre condiția umană.

Am să mă opresc pentru câteva clipe asupra filmului lui Pálfi, Hen (Găina), care a avut premiera mondială la Toronto.

Povestea urmărește o găină care fuge dintr-o fermă de pui și, după câteva peripeţii destul de periculoase, ajunge în curtea unui restaurant de pe malul mării din Grecia, restaurant acum căzut în ruină, dar care odinioară fusese înfloritor. Acolo, ea descoperă dragostea și moartea şi se confruntă cu ierarhiile sociale, în timp ce încearcă să găsească un loc sigur pe care să-l numească acasă. În cele din urmă, îşi înţelege menirea şi reuşeşte să îşi apere, cu fermitate şi inteligenţă, ouăle – adică specia. Desigur, călătoria ei absurdă, haotică şi tandră reflectă condiţia umană în luptă pentru supravieţuire, într-o lume aspră şi crudă.

Folosirea unui animal ca personaj principal într-o parabolă a destinului uman nu este un procedeu dramaturgic inedit. Măgăruşul lui Robert Bresson din Au hasard Balthazar, tributul acestuia, regizat de către Jerzy Skolimowski în filmul Eo, sau căţelul reîncarnat a lui Lasse Hallström (A Dog’s Purpose), fie că sunt animale reale, fie că sunt figuri antropomorfe, își transcend specia, pentru a întruchipa emoții umane, valori morale și lupte existențiale. În multe cazuri, călătoriile lor nu numai că distrează, ci și propun reflecții profunde asupra a ceea ce înseamnă să fii om. Animalele alese evocă fie tristețe, fie tandrețe, fie umor. Dar, totuși… o găină?!

Felul în care Pálfi o filmează și asociază reacțiile ei în prim-plan mi-a sugerat ceva din personajele lui Miloš Forman, adesea descrise printr-un amestec de umor sec, ironie și realism documentar, dar şi profundă umanitate şi empatie. Victime ale unor circumstanțe absurde, acești eroi nu se revoltă, stilul este lipsit de dramatism, iar luptele lor tăcute, dar autentice, dorințele și dezamăgirile lor accentuează absurditatea mediului înconjurător.

Şi, uite aşa, găina noastră, numită Anett, devine un simbol al libertății, al rezistenței și al vulnerabilității, proiectând în același timp realități dure ale vieții umane: compromisul, suferința și responsabilitatea morală.

Un alt film fără prea multe șanse comerciale pe continentul nord-american, pe care l-am văzut la Toronto, este Un poet (Un poeta/A Poet), al lui Simón Mesa Soto, un renumit tânăr regizor columbian, a cărui carieră a fost lansată de către filmul său de student, unul dintre cele mai emoționante scurtmetraje studențești pe care le-am văzut, pe nume Leidi, premiat, la timpul său, cu Palme d’Or la Cannes.

Un poet a avut premiera mondială în secțiunea „Un Certain Regard” a Festivalului de la Cannes din 2025, unde a câștigat Premiul Juriului, şi apoi fost selectat ca reprezentant al Columbiei la categoria Cel mai bun lungmetraj internațional a celei de-a 98-a ediții a Premiilor Oscar.

Poetul protagonist, jucat cu multe nuanțe de către Ubeimar Rios, un actor al cărui fizic inspiră compasiune, dar şi neplăcere, este divorțat, trăieşte împreună cu mama sa, are o fiică care nu are prea mult respect pentru el, gafează în postura sa de suplinitor școlar, se luptă cu alcoolismul și e sărac, dar persistă să creadă ideile romantice despre semnificația și puterea artei.

Stilul filmului oscilează între absurd, satiră și momente umane emoționante, devenind astfel o tragicomedie care vorbește despre precaritatea artei în Columbia,despre modul în care artiștii luptă pentru recunoaștere, stabilitate financiară și relevanță.

Eșecurile lui Oscar Restrepo (Poetul), în viața literară și în cea personală devin eșecuri minore comparate cu eșecul relației cu fiica sa. Profunda umanitate a lui Simón Mesa Soto – și autor al scenariului – este definită de felul în care el își înțelege și iubește eroul, un om complex, dar imperfect, ca noi toți.

Nu pot să nu scriu câteva rânduri despre filmul lui Mihai Mincan, Dinți de lapte, care a fost, de altfel, și singurul film românesc selecționat în festival. Departe de-a egala succesul primului său film, Spre Nord, Dinți de lapte mi-a vorbit mai mult despre ambiția regizorului de a combina alegoria, misterul, vizualizarea dincolo de dialog a perspectivei unui copil asupra tragediei familiei și un context politic, decât despre oameni și ale lor dureri, pe care regizorul-scenarist le aduce pe ecran.

Reconstituirea atmosferei provinciale, veșnicele buncăre de beton sub forma blocurilor de apartamente construite sub comunism, terenurile virane, modestia vieții sau puținul ei într-un orășel ce pare mai mult nelocuit, simbolistica gesturilor în secvențe lungi și aparent fragmentate ascund spectatorului occidental frica codificată în ele. Tensiunile devin invizibile sau confuze pentru cineva care nu este familiarizat cu climatul cultural al comunismului.
Întotdeauna am regretat că generația mea de regizori, cei ce au trăit sub comunism o viață matură, dar erau încă foarte tineri la revoluție, nu au mai găsit nici vocea și nici resursele pentru a povesti despre complexitatea acelor timpuri, despre propriile experiențe și trăiri, și nu despre cele povestite de către bunici și părinți. Dar e bine că există și, cum lasă loc pentru nuanțe, puncte de vedere multiple și reinterpretări, arta devine meditație, nu doar mărturie.