La fiecare ediție a Festivalului Internațional de Film de la Karlovy Vary (KVIFF), producțiile cehești selectate în cadrul competiției principale stârnesc un mare interes, atât printre spectatorii locali, cât și printre vizitatorii din toată lumea; aceștia din urmă doresc, firesc, să cunoască, pe lângă marii regizori de odinioară, și stadiul actual al cinematografiei țării în care revin frecvent (mulți an de an). La al 59-lea KVIFF, primul film cehesc intrat în cursa pentru „Globul de Cristal” nu i-a dezamăgit nici pe critici, nici pe cinefilii obișnuiți.

Broken Voices/Sbormistr (de fapt, o coproducție Cehia-Slovacia) reprezintă debutul individual al cineastului, originar din Praga, Ondřej Provazník, după două lungmetraje documentare și unul de ficțiune alături de coregizorul Martin Dušek. Acum, regizorul-scenarist s-a inspirat dintr-un caz real – scandalul, izbucnit în 2004, privind abuzurile sexuale, având victime două minore, ale conducătorului corului Bambini di Praga. În film, la începutul anilor ’90, corul de fete Canticella este apreciat pe plan mondial. Surorile Lucie (Maya Kintera) și mezina Karolina (Kateřina Falbrová, distribuită la numai 13 ani, vârsta inițială a protagonistei, este o revelație) vor să îl convingă pe dirijorul Vit Machá (Juraj Loj, și el bine ales), care aparent aspiră doar la desăvârșirea artistică, că merită să se numere printre cele 20 de tinere voci care vor pleca într-un turneu american.

Ondřej Provazník abordează cu delicatețe acest subiect dificil, concentrându-se asupra psihologiei personajelor juvenile și respingând categoric stridențele senzaționalismului. Momentul violului din camera de hotel a dirijorului este memorabil mizanscenat, abominabilul act reflectându-se în ecranul televizorului, în timp ce, în planul îndepărtat, viața cotidiană își continuă curgerea netulburată. Cineastul construiește atent și temeinic, dar uneori apasă prea tare pe pedala lacrimogenului. Așa se întâmplă și în secvența finală, în care el introduce – redundant – un flashback cu surorile alergând prin pădurea înzăpezită către casă, pentru a nu-și lăsa spectatorii să uite – de parcă ar fi putut – de inocența personajelor. Oricum, Voci frânte este un debut notabil, care are mari șanse să intre în palmaresul KVIFF-ului și să atragă în cinematografe un public numeros, nu doar în Cehia.

Anul acesta, concurează pentru „Globul de Cristal” și Bence Fliegauf, un prolific cineast maghiar cu o personalitate distinctă, atras de experiment și macabru. După mai multe filme selectate la Festivalurile de la Berlin și Locarno (despre unul dintre ele, Lily Lane, am scris, de la Berlinala din 2016, aici), el propune la KVIFF producția independentă Jimmy Jaguar/Jimmy Jaguár, un thriller supranatural îmbrăcând forma unui documentar de investigație. „Jagu” (cum este afectuos numit personajul titular de către membrii cultului său) e un demon asociat unui cântecel de copii (la fel ca Freddy Krueger, villain-ul lui Wes Craven din A Nightmare on Elm Street), care trece dintr-un suflet într-altul, încredințându-le celor posedați de el niște misiuni vindicative – de pildă, să ajute justiția să pună mâna pe un criminal de război sârb, care se ascundea de vreo trei decenii într-un sătuc din Ungaria. Premisa e ofertantă, multe momente tensionate sunt bine controlate, iar regizorul-scenarist evită o rezolvare spectaculoasă, de tip Blair Witch Project. Actorii sunt excelent conduși (merită mențiuni speciale Juli Jakab, ca adepta care vrea să nască un Jagu Jr., și Erik Major, în rolul unui mecanic traumatizat în copilărie) și urmărirea fanilor demonului invizibil captivează, dar filmul are și „burți” ce-i scad ritmul.
Printre debutanții în lungmetraj care au avut șansa de a fi selecționați în competiția principală de la KVIFF 2025 se mai numără cineastul lituanian Vytautas Katkus (mai cunoscut ca director de imagine decât ca regizor). După trei scurtmetraje bine primite în festivaluri, el a realizat primul său lungmetraj, The Visitor/Svečias (coproducție Lituania-Norvegia-Suedia), unul din filmele europene, tot mai dese în ultimii ani, cu protagoniști ce revin în locurile de baștină, în general pentru a vinde o locuință primită moștenire (aleg un singur exemplu, de la KVIFF 2024: Fără vânt/Windless, al bulgarului Pavel G. Vesnakov, din competiția „Proxima”). Aici, e vorba de Danelius (Darius Šilėnas), un bărbat de 30 și ceva de ani, cu o nouă familie și un copil mic în Norvegia; el se întoarce în orășelul-stațiune natal, după moartea tatălui său, pentru a vinde apartamentul rămas pustiu și găsește un părinte de împrumut în persoana tatălui (Arvydas Dapšys) vecinei Vismantė (Vismantė Ruzgaitė), care pare să-i fi fost cândva iubită. Vizitatorul, cu un concept de imagine provocator (director de imagine este tot regizorul-coscenarist, care a ales să filmeze pe peliculă), are o atmosferă de dolce far niente amintind de Iosseliani, scene de un umor absurd delectabile și câteva imagini simbolice (Danelius privind la cei lăsați în urmă de după un perete de plastic, asemenea lui Harry Caul, interpretat de Gene Hackman în Conversația lui Coppola), dar narațiunea nefocalizată (într-un rol secundar apare și Saule Bliuvaite, regizoarea lituaniană a recentului hit festivalier Toxic) îi va reduce publicul, și așa limitat la amatorii de cinema arthouse.