O luminozitate specială a privirii îi dă pregnanța unei prezențe, dar o energie fizică perceptibilă în fiecare mișcare face din fiecare personaj interpretat o existență. Ce actriță nu și-ar dori un registru atât de amplu de interpretare, de la victimă la opresor, de la iubita cu aer angelic din Băieții buni ajung în Rai la diavolița ce întinde capcane sexuale din Boss? Despre ea, Marion Cotillard spunea ca este o prezență, că transformă orice personaj într-o existență credibilă. Citind interviul, veți constata că actrița Cosmina Stratan a cumulat zeci de destine pentru care a transformat prezența ei în existența personajelor.

Cum poți să adăpostești atâtea personaje în limitele unui trup? Lasă fiecare dintre ele urme în profilul tău emoțional?

Nu m-am gândit niciodată la locul pe care îl ocupă fiecare personaj. Ele persistă sub formă de amintiri sau senzații, dar nu în forme definitive care mă însoțesc mai departe. Pentru mine, sunt mai degrabă niște stări temporare, din interiorul cărora acționez cât timp spun povestea respectivă. Ce rămâne după ce se consumă, e dificil de reperat. Probabil că rămân lucruri, dar nu e un proces diferit de orice fapt de viață care, până la urmă, ne împinge subtil spre schimbare.

Cum apare gândul actoriei la un copil sau adolescent? Cum se menține pentru a duce spre o meserie?

N-am idee. N-am vrut să fiu actriță când eram mică. Am primit însă sfatul la un moment dat și l-am demontat de la adăpostul unei minți tinere care nu vedea un rost în drumul ăsta. Nu-mi pare rău că am ajuns mai târziu la decizie, s-a simțit ca și cum m-am opus suficient și-am rămas fără motive.

Care era relația cu teatrul și filmul în copilăria/adolescența ta? Jocurile tale din copilărie alunecau spre spectacole susținute în fața cunoscuților?

Nicio relație. Am crescut cu multă poezie și artă plastică în jur, dar teatrul n-a fost ceva ce frecventam sau mă atrăgea. Nu făceam față serbărilor din școală, cât despre spectacole în fața cunoscuților, cred c-ar fi fost mai degrabă coșmaruri. Nu simțeam nevoia să fiu admirată, aveam o lume interioară care mă ținea foarte ocupată, fără să simt nevoia să ies prea des înafară.

Trebuie sa înțelegi un personaj sau să-l simți?

Cred că nici una, nici alta. Fiecare personaj are felul lui de a se arăta. Încerc, pe cât posibil, să mă eliberez de impresia că am învățat să ajung la ele, că știu calea. Sunt indicii de corporalitate de la care plec, alteori mă urmărește un gând sau anumite replici, care ascund esența sau dau de gol un adevăr suficient de plin, cu care să încep. Apoi e o muncă de adunat informații, de uitat altele, de pus cap la cap pe hârtie sub forme geometrice sau în desen.

Cum ajunge o tânără actriță în distribuția filmului După dealuri, al lui Cristian Mungiu?

Merge la probă fără să știe pentru ce dă audiție și încearcă să nu încurce un text care funcționează de unul singur.

Cum ai abordat personajul Voichiței?

Aici am plecat de la text. Filmul este scris în așa fel încât se observa de la început coerența unei minți diferite. Asta a fost partea ușoară a procesului: să am răbdare, să nu intervin într-o schemă de gândire valabilă pe hârtie. Cred că l-am abordat cu multă răbdare, m-am abținut să contribui până a fost cu adevărat necesar să o fac.

Pentru tine, care era trăsătura ei emoțională cea mai puternică?

Senzația că e un om făcut din bucăți împrumutate de la alți oameni. O lipsă de miez intern, care o face să rămână în suspensie, fără să poată decide. Am avut deseori senzația că nu poate decide și asta m-a făcut să-i construiesc multe posibilități la care, mai apoi, să nu poată avea nicio cale de acces.

Cum lucrează Cristian Mungiu cu o actriță în personajul căreia depozitează toate tensiunile din mediul respectiv?

Cristian lucrează diferit cu actorii. E genul de regizor care îți simte și puterea și slăbiciunea și se strecoară în jurul lor, în așa fel încât să le poți folosi pe rând, după cum e nevoie. Asta se simte ca și cum ai avea un partener care crede mai mult decât tine că poți s-o scoți la capăt.

Cum ai dezvoltat relația cu partenera ta, Cristina Flutur? Din ce: din disensiuni, din asperități, din trecutul comun?

Nu am un trecut comun cu Cristina, deși am crescut în același oraș. Suntem generații diferite și ne-am întâlnit prima oară la casting. Există o urgență în a afla cât de real e omul cu care vorbești la o probă, pentru că e important să decizi cât te bazezi pe el și cât nu. Pe Cristina m-am bazat de la prima întâlnire, n-am simțit niciun șiretlic, nicio disimulare care să mă sperie sau să mă facă să mă retrag. A fost un partener de încredere până la final.

Pe ce criterii alegi un rol? De ce respingi altele?

Pe criterii de credibilitate și bun simț. Mai am și pretenția diversității, pe care mi-o permit mai rar decât aș vrea. Mă plictisește însă parada de dragul paradei, să fac exerciții de ego care nu ajută pe nimeni cu nimic.

Care este lucrul cel mai important în construcția unui personaj? Diferă acest proces de la rol la rol?

Da, procesele diferă, cum am mai zis. N-am găsit încă rețeta perfectă și am pretenția de a renunța dacă o voi găsi.

Rolul e un proces individual sau produsul unor interacțiuni cu partenerii, a unei colaborări cu regizorul și echipa sa?

Și, și. Partea individuală are o pondere destul de mare la mine, fiind singura perioadă asupra căreia am exclusiv control. Apoi, interacțiunea cu regizorul și cu ceilalți colegi e mai liberă și mai consistentă.

Ce a urmat după După dealuri? S-a schimbat ceva în modul în care erai percepută în lumea filmului?

Suntem pe tărâmul supoziției, neavând o idee despre cum sunt percepută, deci nu știu cum să răspund aici. Probabil există o anumită credibilitate dată de experiența După dealuri.

În perioada 2016-2017, ai interpretat o menajeră și un arhitect. Cum te-ai pregătit pentru cele două roluri din Shelley și Dublu, ținând cont că erau și registre dramatice diferite?

A trecut suficient de mult timp între cele două perioade de filmare și, privind retrospectiv, nu le văd apropiate pe axa timpului. Au fost contexte foarte diferite, care mi-au cerut un alt tip de abordare. Biografiile personajelor sunt atât de îndepărtate, încât tranziția a fost ușoară.

În 2018, ai marcat si experiența unui film englezesc, dar și a unui personaj negativ, cu Doing Money. Ce poți să-mi spui despre această experiență?

Negativ și pozitiv nu ajută cu nimic actorul în construcția unui personaj. E o pistă falsă, care nu duce nicăieri, dar cunosc împărțirea asta general valabilă, care pentru mine n-are nicio semnificație. Personajul din Doing Money s-a născut din refuzul de a juca un alt personaj din același film. Și, pentru că a pornit cu o răzvrătire, asta l-a hrănit și mai departe. A fost momentul unui pariu de a depăși tipologia de victimă și a încerca să trec în cealaltă extremă. Mă bucur că s-a întâmplat așa și că am avut inspirația să refuz ceva ce nu mă provoca, fără teama de a pierde proiectul. Lucrurile s-au aranjat în așa fel încât am avut șansa să testez niște curiozități în compania cărora m-am simțit foarte bine.

Cu Valeriu Andriuță, preotul din După dealuri, te-ai reîntâlnit și în Dragoste 1. Câine. E un film despre un tip special de dragoste. Cum te-ai simțit, ca femeie, într-o relație (ficțională-experimentală) de acest tip? Care au fost provocările rolului și fazele construcției personajului Irinei?

Știam că am un partener în Valeriu și asta mi-a dat curaj să sper că un film în doi oameni și un munte are șanse. Povestea e din nou scrisă impecabil de Florin Șerban. Se sprijină mult pe mediul în care se întâmplă și, astfel, punctul de plecare pentru Irina a fost întâlnirea cu natura în niște condiții austere. Chiar dacă, fizic, parcursul nu a fost simplu, faptul că lucrurile se întâmplau departe de civilizație, într-un peisaj suficient de străin, m-a ajutat să mă obișnuiesc cu tăcerea și cu tensiunea care împing povestea.

În Om câine,care e poziția Georgianei față de cuplul Doru-Nicoleta? Joacă ea un rol activ în fricțiunile dintre cei doi?

Georgiana joacă rolul de prietenă a cuplului, așa cum m-am simțit și eu, prietenă a filmului. M-am implicat destul de mult în procesul de casting, dar și mai departe pe platou, în opțiunile de joc. Georgiana e ca un indiciu simbolic pentru ceea ce a însemnat implicarea mea în filmul lui Ștefan Constantinescu.

Cine e Lucia din Frère et soeur, a lui Arnaud Desplechin? Ai declarat că în orice partener îți arunci ancora. Cum a fost să-ți arunci ancora spre Marion Cotillard? Ea a declarat despre tine: „Când intra pe platou, era plină de emoție. Era prezentă. Așa că totul devenea ușor, pentru că mă făcea imediat să cred că este, într-adevăr, Lucia”. Totul ținea de tehnica actoricească sau de înțelegerea profundă a personajului?

Am o relație bizară cu limba franceză. Mult timp am refuzat s-o învăț și nici nu-mi mai aduc bine aminte de ce. Când am revenit asupra deciziei, în urmă cu patru ani, am început s-o asimilez la o vârstă dificilă. Mă zbăteam între nesiguranță și perfecționism, moment în care a venit și propunerea lui Arnaud Desplechin. Cred că a simțit stadiul în care mă aflam și asta l-a inspirat să scrie un personaj care se confruntă cu problemele astea. Apoi, Marion Cotillard e cineva care scanează foarte ușor intenția partenerului. Cred c-am trecut repede testul, pentru că n-am simțit deloc presiunea lucrului cu un star. Aveam un scop comun și lucram în egală măsură înspre el.

Poți să-mi dai mai multe informații despre Interfon 15, al lui Andrei Epure?

Pot doar să-ți spun că îl dezvoltăm acum într-un lungmetraj. Mai departe e mult prea devreme să intru în detalii.

În Boss, un film cu o construcție atât de geometrică, care ar fi semnificația personajului Raluca, o explozie de culoare, de prospețime, de naturalețe?

Am avut emoţii destul de mari odată cu personajul din Boss. M-a bucurat încrederea pe care mi-a dat-o Bogdan (Mirică) la casting și cred c-am avut o probă bună. Mai departe, la filmare mi-am dat seama că am puțin spațiu să conturez un caracter foarte diferit de ce mai lucrasem înainte și puțin timp la dispoziție să-l probez. Totuși, era o situație foarte tentantă și m-am simțit sprijinită, așa că am putut să mă eliberez și să mă joc. A fost o plăcere, până la urmă, să iau la întrebări un Laurențiu Bănescu intimidant și concentrat pe personajul său.

Cum te-ai acomodat cu condiția de personaj paradisiac din Băieții buni ajung în Rai?

Lucrasem cu Bogdan Dumitrache la Om Câine și asta a fost o plasă de siguranță pentru mine. Pe Radu (Potcoavă) nu-l cunoșteam, dar, după prima întâlnire, mi-a dat senzația că e într-o căutare foarte congruentă cu el însuși, asta m-a atras.

E un personaj care poartă pe umeri greutatea unei întreruperi de sarcină. De aici vine tristețea pe care ai imprimat-o personajului, chiar și în scenele de dragoste?

E o poveste despre o femeie îndrăgostită, ceea ce pentru mine e ceva nou. Sigur că biografia ei nu indică o viață ușoară și asta cred că reiese și din film. Dar căutarea noastră principală nu a fost neapărat tristețea, ci mai degrabă demitizarea acestui spațiu pe care ni l-am imaginat de multe ori, în copilărie mai ales. Am vrut să investighez un spațiu cunoscut mai degrabă spectaculos, un loc unde oamenii au mai multă înțelegere a lucrurilor pe care le trăiesc decât în viața de zi cu zi.

Sunt personajele din Paradisul lui Radu Potcoavă băieți buni și fete nefericite?

Nu cred că pot trage concluzii, cred că e o experiență de visare asumată și ar trebui tratată ca atare.

Cinematografic, ce urmează după acest Paradis?

Nu știu nici cinematografic, nici necinematografic.