L-am întâlnit pe actorul și regizorul Ioachim Ciobanu („Kim”, pentru prieteni) la câteva zile după ce pe platforma Netflix se lansase – inclusiv în România – miniseria Eric, creată de Abi Morgan și regizată de Lucy Forbes. Din distribuția excelentă a acestui thriller social în șase părți, avându-l în frunte pe actorul britanic Benedict Cumberbatch, de două ori nominalizat la Oscar, face parte și Kim, care interpretează un rol important și solicitant (Misha Varga). Printre numeroase interviuri și intervenții în mass-media prilejuite de premiera lui Eric, actorul român și-a făcut timp să îmi răspundă deschis la câteva întrebări despre cariera sa de până acum.

Mama ta, Marion Ciobanu, a lucrat timp de trei decenii la Studioul „Sahia”, unde a semnat scenariile la peste 100 de producții de non-ficțiune. Tatăl tău, actorul Ilarion Ciobanu, a jucat în aproape 70 de filme, iar în anii ’80 a realizat și el documentare la „Sahia”. Cum te-a influențat mediul în care ai crescut?

Îți dai seama că numai film am visat de dimineață până seara. Și în perioada grădiniței, maică-mea mă mai ducea la „Sahia” și stăteam pe acolo, mă jucam și le stricam toate mașinile de scris, băteam în ele până se blocau și se încălecau literele. Am avut și norocul să prind niște proiecții clandestine care se făceau în anii ’80 la „Sahia”, cu filme care veneau pentru aprobarea de a fi difuzate în sălile de cinema. Probabil duminica le vedea vreun tovarăș care trebuia să le aprobe, dar luni, în loc să plece copia înapoi la distribuitor, Centrala „România Film”, mai întârzia o zi. Luni seară, se aduna foarte multă lume într-o sală foarte mică de proiecție, la „Sahia”, pe Aviatorilor. Am văzut mai multe chestii în perioada respectivă. Iar filmele erau traduse live de cineva. Era sentimentul acela: „Mergem la film.”, „Ce film?”, „Păi, ăsta, îl vedem acum, că dup-aia nu mai poți să-l vezi”. Ai mei nu s-au ferit niciodată să vorbească în fața mea lucrurile antiregim, doar am fost pus în temă că nu trebuie să repet ce aud acasă. În ’82, taică-miu m-a luat pe platou la Lumini și umbre și de acolo am furat o replică, iar a doua zi eram cu ea în gură la grădiniță: „D-apăi, unde să fie locul țăranului român, decât în partidul domnului Iuliu Maniu, drăguțu’?”. Educatoarea l-a chemat pe taică-miu și i-a zis: „Aveți grijă ce vorbiți acasă…” „Stați un pic, că e un serial…”. El mă mai lua pe la filmări, dar deja în anii ’80 juca mult mai puțin ca înainte. Pe la mijlocul deceniului, apăruse toată povestea Ceaușeștilor cu „Nu vrem staruri”, pe coperta revistei „Cinema” trebuiau să apară câte doi ș.a.m.d. Atunci a fost un moment destul de greu pentru el. Îți dai seama că avea și obișnuința să joace, dincolo de faptul că aducea niște venituri. După aia, n-a mai avut încotro și s-a dus și s-a angajat la „Sahia”. Mai mergeam la filme acasă la Copel Moscu, care avea video. Așa am văzut Odiseea spațială 2001, Indiana Jones, genul ăsta de filme. De prin ’86, cred, am avut și noi video acasă, făceam schimb de casete cu o grămadă de oameni și vedeam tot soiul de filme. Deci, asta am visat de mic. Și acum sunt: „Azi ce văd?”. Poate că sunt prea multe, la un moment dat. Serios. Asta e, asta am auzit de acasă. Asta-i puterea exemplului: mai mult decât ce poate să îți spună un părinte e ce îți arată un părinte. Mi se părea cool la filmare. Și făceam multe tâmpenii.

Primele încercări de a participa și tu la realizarea unor filme au venit în anii de liceu?

Chiar prima a fost că m-a distribuit taică-miu într-un film de protecția muncii. Cred că aveam patru ani și jucam băiatul unui muncitor care a avut un accident de muncă la fabrică și nu mai vine acasă. Eu mă uitam în jos pe scară și strigam: „Tataaa!”. Dar da, probabil că cele din liceu au fost primele filmări la care am fost și conștient că asta fac. Am avut noroc să nimeresc într-o clasă cu niște oameni care aveau preocupări artistice. Îi interesa muzica, îi interesa filmul. În perioada aia, ne-am făcut și o formație de muzică, să zicem rock. Prietenul nostru, Andrei Gorzo, scria niște scenarii de scurtmetraje și noi le jucam împreună. Filma cine nu era în cadru, iar de montat, le montam eu, cu două videouri. Și ne-am distrat extraordinar în perioada aia. A fost o joacă totală, nu a fost nimic cu vreo pretenție… Ba, mint! Într-a IX-a, am încercat să facem un James Bond. O după-amiază întreagă, am filmat la mine în curte, cum Bond intră cu mașina în garaj, unde era atelierul lui Q, care îi făcea gadgeturi. Am filmat cu camera unei colege de clasă, un VHS antic. Modulul camerei, cu obiectivul, era separat, iar un cablu lung ducea la un video cu baterii, care era ținut de altcineva. La finalul zilei, am vrut să ne uităm la ce filmaserăm și am constatat că videoul ăla ne tocase mărunt toată banda. Nu s-a putut face nimic, așa că s-a terminat cu proiectul James Bond. În anul următor, am început cu scenariile scrise de Gorzo. Chiar cred că a fost o experiență de învățare foarte bună. De exemplu, aveam o cameră care nu avea transfocatorul funcțional, deci nu puteam face zoom, și atunci trebuia să o mișcăm, să ne apropiem sau să ne îndepărtăm de subiect. Tot atunci am învățat cum să faci o secvență cu muzică care să nu fie live, deci să nu fie nevoit cineva să stea lângă cameră și să cânte la chitară, chestii de genul ăsta.

După liceu, ai studiat mai întâi grafică digitală (Computer Arts), la Academy of Art College din San Francisco, apoi ți-a luat licența în multimedia, la UNATC. De ce acest parcurs academic?

E destul de simplu. Eu am vrut să fac visual effects (VFX) și, evident, la momentul respectiv nu aveam unde să studiez asta în țară. Am dat admitere, am intrat la San Francisco și am făcut un an de zile. De ce doar un an? Pentru că, în primul și în primul rând, aveam 19 ani când am intrat, eram foarte îndrăgostit de prietena mea de atunci din București și nu-mi doream nimic altceva decât să mă întorc acasă, lucru care nu s-a schimbat într-un an de zile. În vacanța de iarnă, știam deja că mă voi întoarce. Și atunci am semnat o hârtie în care spuneam că nu mă mai interesează diploma, iar facultatea mi-a dat voie să scap de condițiile lor obligatorii, așa că am putut să-mi iau ce cursuri am vrut. A fost un semestru foarte greu și, în același timp, foarte mișto, pentru că am făcut introducere în animație clasică, în modelare 3D, fotografie și montaj. Și toate cursurile astea aveau teme pentru acasă, nu puteai să te fofilezi. Te aruncau direct în capătul adânc al bazinului, iar chestia asta mi s-a părut un lucru foarte util. După aia, când am venit aici și am făcut facultatea, mi s-a părut că existau, cel puțin la acel moment, mai multe menajamente în privința ritmului în înveți ceva. Și asta nu am considerat că mi-a făcut un bine, cred că m-a favorizat mai tare stilul ăla de afară, cu multă practică. Având expunere la acel stil, am început în școala de aici ca, pe lângă temele pe care le aveam de făcut pentru cursurile mele de la multimedia, să regizez scurtmetraje, să fac lucruri pe lângă, pentru că eram cumva obișnuit și îmi dădeam seama că așa mi-e mai bine. Dacă simțeam nevoia să fac ceva, mă dădeam peste cap să-l fac. Sigur că erau niște lucruri simpluțe, niște proiecte fără pretenții, cu bani puțin sau deloc, dar nevoia de practică de acolo mi-a venit și m-a ajutat foarte mult experiența asta din SUA. Am revenit de acolo și ușor dezamăgit de relațiile cu oamenii din SUA, mi s-au părut prieteniile mai superficiale ș.a.m.d. Bine, oamenii cu care am făcut liceul îmi rămăseseră în minte și în suflet, așa că nu concepeam altceva. Când m-am întors, am vrut să dau la Arte Plastice, la foto-video, și am mers să fac pregătire cu cei care voiau și ei să dea examen acolo. Eu întotdeauna am desenat destul de mult, dar eram mult sub nivelul lor, așa că mi-am zis: „Nu e pentru mine. Păi, ce am mai făcut eu în State? Am făcut montaj și mi-a plăcut. Bine, hai să mă duc să fac montaj”. Am făcut anul pregătitor pentru UNATC și am intrat la multimedia. Cam așa s-a întâmplat. În UNATC, oricine, de la orice secție a Facultății de Film, avea de făcut un film ca regizor. Însă eu am profitat de faptul că în anul nostru erau mai mulți oameni la multimedia și imagine decât la regie, astfel încât, în exerciții unde de obicei trebuia să lucrăm cu regizori, regizam eu, fie că era un exercițiu de imagine, fie că era documentarul de anul II, care după aceea a fost respins și ni s-a cerut să-l refacem cu un regizor.

De ce?

Cred că, în primul rând, nu le-a convenit subiectul. A fost un moment care mi s-a părut foarte ciudat, când catedra de regie s-a ridicat și a plecat din examen. Se terminaseră filmele regizate de cei de la secția lor și mai era ăsta al meu, care a început cu o piesă Rage Against the Machine și cu unii care se împușcau la paintball. Era un fel de asociere între violența din jocul de calculator „Counter-Strike”, pe de o parte, și violența din paintball, pe de altă parte, ca să ajungă la influența lucrurilor astea. Am încercat să-i iau un interviu unui psiholog, dar el nu știa despre ce e vorba și a bătut câmpii cu grație, drept care am zis: „OK, hai să-l transform în mockumentary”. L-am luat pe prietenul meu, Matei Florian, și l-am pus să joace psihologul, care la final era întins pe covor, cu microfonul șerpuind către el, și spunea: „Doamnelor și domnilor, eu am inventat paintballul. Un joc cu biluțe”. Ei, când au văzut asta, profii au zis: „Nu, faceți altceva”. Deci: „Stop joc! Înapoi, Kim, înapoi, colegul de la imagine, lucrați cu băiatul ăsta de la regie și faceți un documentar”. Dar asta nu m-a dat înapoi. Oricât de multe momente aș fi avut în care lucrurile pe care le făceam nu erau acceptate sau înțelese, eu îi dădeam înainte, nu mă interesa. Am mai făcut niște scurtmetraje, apoi, terminând facultatea, am început să lucrez montaj, continuând totodată să fac regie de scurtmetraj.

Cum au fost primele tale încercări de regie?

Second Hand e făcut în primul an de facultate. Era cu unul care se uită la Pulp Fiction și crede că poate să facă și el asta și se duce să jefuiască un secondhand cu un pistol de plastic. În 2001, în sesiunea de examene de vară, am filmat un scurtmetraj care nu avea legătură cu niciun examen, pur și simplu mi-a venit ideea și m-am dus și l-am făcut. Am filmat jumătate de oră într-un garaj, foarte improvizat, și dup-aia l-am montat vreo șase ore în noaptea respectivă, l-am pus pe o casetă și l-am trimis la un festival din Grecia, care se numea Balkan Youth Festival. M-au selectat și m-am dus acolo, cu un coleg de la regie care își trimisese și el filmul, cu niște muzicieni de la Odorheiul Secuiesc și cu doi pictori din Sibiu. S-a făcut o gașcă d-asta mare, foarte mișto. După trei zile de festival în care ne mutam dintr-o localitate într-alta, în fiecare seară cântând vreo zece trupe înainte de proiecții și fiind disponibile și lucrări de arte plastice, pentru mine a fost o surpriză destul de mare că filmul meu a luat premiul al III-lea. La final, mi-au dat premiul la un castel, într-o ceremonie transmisă live la TV, cu patru miniștri ai culturii din țările balcanice. Eu aveam 23 de ani, eram în niște blugi largi, cu un tricou fără mâneci și căciulă pe cap în august. Stăteam în public și, pentru că îl rugasem, unul dintre pictori îmi desena pe braț niște roți zimțate cu un marker negru. Vine unul dintre organizatori și-mi zice: „Vezi că trebuie să urci pe scenă în zece minute, că ai luat premiu”. Zic: „Perfect! Aveți o foaie și un pix, ca să-mi notez ceva?”. Eram convins c-o să mă pierd și n-o să țin minte cui trebuie să-i mulțumesc. Bine, nu era foarte multă lume pe listă. Mi-am notat acolo, mi se face semn și urc pe scenă. A zis ceva probabil directorul festivalului, în greacă, apoi îmi vine rândul să vorbesc. Eu mă duc la microfon, scot foaia din buzunar și zic: „I’d like to thank the Academy… Oops! Wrong speech!”. Am avut noroc, dacă nu râdea publicul, eram mâncat. Dar ei au râs. Au mai fost și momente drăguțe ca ăsta, dar, sincer să fiu, nu prea am avut noroc cu filmele mele prin festivaluri. Nici n-am încercat foarte tare, n-am avut niciodată un producător, mi le-am cam făcut singur. Bine, m-au mai ajutat oameni pe ici, pe colo, la partea de producție, dar nu și ca să se ocupe de ele, să le trimită… M-am cam zbătut singur cu treaba asta. După Grindcore, caree un moment important…

Da, cu Grindcore te-am și descoperit ca regizor, la TIFF 2013.

Mihai Chirilov a zis atunci ceva ce mi-a plăcut, că filmul meu e pentru el una din plăcerile vinovate ale festivalului. Întotdeauna mi-a plăcut să fiu subversiv. Când, în 2004, Lucian Georgescu și Dan Chișu au făcut singura ediție de BIFEST (Bucharest International Film Festival), la Muzeul Național de Artă, și l-au invitat și pe taică-miu să-i dea un premiu, m-am dus și eu să-mi promovez site-ul meu de filme. N-aveam companie de producție, dar aveam un fel de collective, se chema Makilex (anagramă de la „Kim” și „Alex”, cum se chema și formația mea de muzică din liceu), și am zis: „Sprijiniți filmul independent!”. Am făcut niște mini-afișe, format A4, și le-am pus la toate ștergătoarele mașinilor din fața muzeului. Apoi, unde aveau ei pliantele lor, cum nu se uita nimeni, mai puneam câteva de-ale mele. Am venit și cu tricou cu Makilex Films și m-a văzut Lucian Georgescu, care-mi fusese profesor în facultate. Zice: „Tu ești, mă, ăsta subversiv?”. Zic: „Da, eu”. Și el: „Bravo, mă, bravo! Foarte bine!”. Grindcore l-am scris împreună cu Claudiu Oprea, colegul și prietenul meu, care și joacă personajul principal. Întâmplarea a făcut că, imediat după Grindcore, am aflat de cursurile de improvizație de la Improvisneyland. M-am dus acolo împreună cu Claudiu. După vreo lună – două de cursuri, el îmi zice: „Face Bobby Păunescu școală de actorie după metoda Ivana Chubbuck. Vreau acolo”. Eu zic: „Păi, nu știu să lucrez cu actorii, n-am învățat în facultate, am făcut regie foarte puțin și, oricum, eram doar unii care trebuie să ia și ei niște note la cursul ăsta, atât. Hai să mă duc și eu, să învăț să lucrez cu actorii, să învăț procesul din interior, că în felul ăsta știu mai bine ce să le cer”. De fapt, eu voiam să mă duc să fac actorie, dar mă păcăleam pe mine însumi, nu doar pe cei din jur. M-am dus și, la un moment dat, am avut de jucat o scenă din Michael Clayton. Eu eram un tip care călcase un om cu mașina și îl chemase pe Michael Clayton să-l scoată din belea. Mă întreabă un coach venit din L.A., Frantz Turner, cu care sunt prieten și acum: „Ce vrei de la acel personaj?”. Eu zic: „Validare. Vreau să mă valideze”. „Și cu ce corelezi din viața ta?”. „Păi, vreau validare de la mama”. Se uită așa la mine și zice: „Taică-tu mai trăiește?”. Zic: „Nu”. „Bine, ia-o de la el”. După metoda Ivanei, trebuie să găsești ceva în partenerul tău care să-ți amintească de persoana din viața ta de la care vrei să obții acel lucru. Nu am avut halucinații cu taică-miu sau ceva de genul ăsta, dar sentimentul că era de față, în locul colegului de scenă, a fost foarte puternic. Cumva s-a făcut beznă în jur, n-am mai văzut și auzit nimic altceva pe scenă sau în sală, în afară de omul ăla și cu mine. După chestia asta, mi-am zis: „Poate că lucrurile nu stau chiar așa, cu făcut frumos și dat bine”. Și mi-am dat seama că aș vrea să fac treaba asta, chiar aș vrea. Și aveam nevoie de o structură, de o metodă în spate, de o formă de a înțelege ce am de făcut și cum. Sigur că, în timp, lucrurile astea s-au mai schimbat, pe unele le-am dat deoparte, considerând că nu-mi folosesc, pe altele le-am păstrat și le mai folosesc și acum. Dar atunci a fost pentru mine un fel de pornire care m-a ajutat destul de mult emoțional. De aia m-am concentrat foarte mult pe meseria asta. Până atunci, eu o considerasem o joacă foarte mișto, ceva drăguț de făcut în timpul liber ș.a.m.d. Dar atunci mi-am zis: „Hai să încerc! Ce se poate întâmpla?”. Și văd c-a mers, cât de cât.

Părinții te-au sprijinit constant, te-au încurajat să faci film?

Categoric, da! În ciuda faptului că taică-miu îmi mai spunea că nu e o lume în care să vreau neapărat să intru, de câte ori am zis: „Vreau să fac filmul ăsta”, ei m-au ajutat cu tot ce au putut. Nu mi-au zis niciodată: „Nu faci asta!”. Bine, aveam deja o vârstă și ei știau că, dacă mi-ar fi zis „Nu”, eu tot asta aș fi făcut. Însă au fost supportive, am avut mereu susținerea lor. Cred că mi-ar fi fost mult mai greu dacă n-ar fi existat genul acesta de sprijin din partea lor. M-au ajutat inclusiv cu mijloace. Prin 2004, taică-miu mi-a dat bani să fac un film foarte ambițios, pe care n-am reușit să-l fac nici până în ziua de astăzi. Iarăși, problemele obișnuite: n-aveam om la producție, mă zbăteam ca peștele pe uscat, fiindcă e foarte greu să faci în spate ceea ce trebuie să facă o întreagă echipă de producție. Și nu puteam să mă concentrez suficient pe regie. De nervi, de oboseală, de agitație, după trei zile de filmare, am făcut febră, 40 de grade, pe set și a trebuit să opresc totul și să mă duc acasă. Cred că acela a fost singurul meu film început și neterminat.

Reprezintă tatăl tău, ca actor, un model pentru tine?

Ca actor, reprezintă un model, da, categoric. Însă, în același timp, sunt conștient că modul cum lucra el e foarte diferit de modul cum pot eu să lucrez. Nu pot să fac lucrurile așa cum le făcea el. Lui îi veneau multe lucruri în mod natural, se desfășurau organic. În ultimul timp, parcă-parcă pot să fac și eu ceva din asta. Dar, pentru mine, baza în actorie este ceva mult mai lucrat, să zicem curated. Sunt niște gânduri și idei care sunt cumva organizate într-un mod sistematizat. Pentru că fără asta nu prea sunt în stare s-o fac. Mi-aș fi dorit să pot să fac lucrurile așa cum le făcea el, dar n-am aceeași fire, același temperament, același caracter, suntem foarte diferiți ca experiență de viață – eu am crescut într-un mediu foarte călduț, pe când el a avut o copilărie și o tinerețe foarte grele, dure – și, evident, ne-am format diferit. Deci, e un model mai degrabă la nivel aspirațional, decât la nivelul de a vrea să fac ca el. Apreciez foarte mult cum a putut el să joace și îl admir, dar îl admir de la distanță. Nu încerc să lucrez cum lucra el, pentru că mi-am dat seama că nu mi se potrivește.

Ce alte stagii de instruire ai urmat?

A fost, deci, această școală după metoda Ivana Chubbuck, după care am început să aplic la castinguri și să mai și joc în filme. Ulterior, prin 2015, vorbind cu fosta mea soție, i-am spus că am nevoie de antrenament în pauzele dintre roluri, pentru că simt că ruginesc. Ea a zis: „Bine, hai să ne adunăm mai mulți și să facem ceva”. Fiindcă făcuse și ea școala Ivanei, dar ca asistent de coaching, a început coaching cu noi. Inițial, nu a fost ceva formal, după care ea și-a dorit să se transforme într-o școală de actorie. Așa s-a făcut atelierul Let It Go, unde am fost din 2015 până în 2019. Între aceste momente, au existat și niște masterclassuri la care am participat. Am fost la Bernard Hiller, care e tot un coach din Los Angeles. În 2016, am fost la Hamburg și la Ischia, în Italia. În 2017, Bernard Hiller a fost el invitat aici de Let It Go. În 2018, am fost din nou la Ivana, dar la Los Angeles, și la Eric Morris. Cam astea au fost momentele mele de pregătire formală. În rest, multă experiență și multe colaborări cu o grămadă de actori. Mie îmi place foarte mult să lucrez cu actorii. Și pentru mine, și pentru ei. Ne ajutăm mult între noi. Am mai zis asta: nimeni nu reușește singur în nimic pe lumea asta, cu atât mai puțin în film, unde este un efort colectiv și atât de greu. Totdeauna va fi de folos să ajuți oameni și, la rândul tău, să ai cine să te ajute. Pentru că e o meserie cu foarte multă respingere, să zicem una complicată. În primul rând ca reziliență emoțională, fiindcă treci prin niște lucruri și trebuie cumva să poți ieși bine pe partea cealaltă. Legat de asta, pot să zic de Între chin și amin, filmul lui Toma Enache, unde l-am interpretat pe Jurganu. După ce-am stat trei săptămâni cu personajul ăla, care nu era deloc un tip de treabă, am simțit schimbări în comportamentul meu în viața de zi cu zi, cum mă purtam cu oamenii. Căzusem puțin într-o direcție neplăcută, pe care nu mi-o doream. Devenisem mai răutăcios, mai al dracu’, mai agresiv. Și atunci mi-a picat fisa. Toate școlile de actorie, cel puțin cele pe care eu le-am întâlnit, vorbesc foarte mult despre cum să intri în personaj. Dar, al naibii, nimeni nu-ți spune cum să ieși. Atunci, m-am dus la munte, la o cabană, într-o gazdă, am stat două zile singur și am făcut lucrurile total diferit de cum le-ar fi făcut personajul ăla: mi-am dat jos barba, m-am îmbrăcat la patru ace, făceam o grămadă de glume când vorbeam cu oamenii de acolo, eram cu o tonă de electronice, tot ce am putut lua la mine și folosi în momentul respectiv – camere, calculatoare, telefoane ș.a.m.d. Am vrut să creez o disociere. Din toate punctele de vedere, am încercat să mă îndepărtez cât mai mult, ca să-mi revin cumva. Mi s-a părut că a funcționat, a fost lucrul de care aveam nevoie atunci. Uneori, când petreci mai mult timp cu personajul, se mai întâmplă și asemenea lucruri. Cred că mulți actori au rămășițe din personajele pe care le-au jucat, de care nu știu dacă scapă vreodată cu totul.

Cum îți găsești rolurile?

Din toate locurile posibile, am o agentă în Austin, Texas, care se ocupă de mine. Dar cumva se ocupă toată agenția, pentru că, fiind la diferențe mari de fus orar (sunt și în Londra, Milano și Paris), când nu poate un agent, se ocupă altul. Majoritatea rolurilor de afară prin ei le primesc. Îmi vine o cerere pentru o probă. Să zicem că un director de casting are nevoie să vadă niște actori pentru un anumit personaj. Pe baza scenariului, el creează un breakdown, un fel de rezumat al tipologiei personajului respectiv, plus niște cerințe mai specifice (zonă de vârstă, categorie corporală ș.a.m.d.). Directorul de casting trimite acest breakdown la un număr de agenții, spunând: „Propuneți-ne din ce aveți voi”. După aia, selecționează din ce propuneri primește și dă e-mailuri: „Vreau să văd pe cutare, pe cutare și pe cutărescu, pentru personajul ăsta. Poftim textul, aștept video”. Ca actor, ai un interval de timp, mai scurt sau mai lung (dar nu depășește de obicei câteva zile), în care trebuie să joci acea scenă sau acele scene (uneori se dau două-trei), să le înregistrezi și să le trimiți. Cam așa funcționează. După aia, we play the waiting game. Chiar acum două zile, am dat o probă și acum încerc să mi-o scot din cap, pentru că nu-mi folosește la nimic să mă gândesc la ea – deja, cum s-ar spune, trenul a plecat din gară și rămâne să vedem dacă se mai întoarce sau nu. A sta să mă gândesc la ce aș fi făcut diferit sau dacă lucrul pe care l-am făcut va avea vreun efect pozitiv, asta e un nonsens. Atunci, îmi ocup timpul și mintea cu alte lucruri. Așa mi se pare mai sănătos. Cât despre probele astea video, nu poți să le faci singur, chiar dacă ele se numesc self-tapes. Self, în sensul că tu îți construiești înregistrarea singur, dar nu joci singur. Am făcut și asta o dată în viață și mi s-a părut înfiorător – să stai să-ți imaginezi replica în timp ce nu e nimeni acolo, s-o înregistrezi separat și s-o adaugi. E absolut groaznic. Nu, ai nevoie de o altă persoană care să citească replicile celorlalte personaje din scenă. Și, evident, e mult mai bine ca omul ăla să fie de față și, dacă se poate, să fie un actor.

Mai există castingurile acelea clasice, cum mai vedem prin filme, în care actorii stau la coadă și ajung pe rând în fața camerei, unde le dă replica un asistent ș.a.m.d.?

Modelul acela a dominat, ca mod de lucru, până prin 2019. Odată cu pandemia, s-a cam terminat cu el. Sigur că mai există audiții în persoană, dar sunt mult mai rare. Iar uneori self-tape­-urile nu sunt suficiente și atunci se mai cere o sesiune de Zoom sau ceva de genul ăsta, în care faci cunoștință cu regizorul și ți se cere să mai interpretezi o dată bucata respectivă, jucând cu ei. Asta e o etapă ulterioară și nu e obligatorie – uneori se întâmplă, alteori nu.

Deci, până ești distribuit și intri în producție, nu mai există nicio întâlnire fizică, față în față?

În cazul meu, pentru producțiile de afară, așa a fost. Dar, pentru ce-i aici, am mai dat audiții în persoană. Nu se întâmplă exclusiv așa, dar este predominant în momentul de față. Oricum, eu am jucat mai puțin pentru producții autohtone.

De ce crezi că ți-a fost mai ușor să obții roluri afară?

Afară, lumea se bazează mult mai mult pe track record, pe ce ai făcut înainte, nu neapărat pe studiile absolvite: „Domnule, a dat o probă bună, OK. A mai jucat în niște producții serioase, OK. Cam ce amploare are personajul ăsta? E în regulă”. În schimb, la noi există, poate, tendința de a pune mai mult accentul pe un fond academic, formal, nu informal (cum sunt cursurile). Dacă te uiți la cariera lui taică-miu, îți dai seama că există un pattern.

Apropo, ți-e teamă de typecast?

Cui nu-i este? Hai să fim serioși, sigur că da. Îmi doresc foarte mult să pot să joc o varietate cât mai mare de roluri. Însă, din perspectiva mea de regizor, îmi dau seama că există limitări. Există actori care sunt capabili să facă orice, dar sunt extrem de puțini în toată lumea. În rest, există actori care pot fi foarte buni, dar doar în momentul în care sunt puși pe personajul care li se potrivește cel mai bine. Cred că, totuși, există un motiv pentru practica asta: faptul că, în timp, s-a demonstrat că șansele de reușită prin typecasting sunt mult mai mari. Probabil că exact din motivul ăsta direcția generală este către typecast și restul sunt accidente sau riscuri asumate de regizori, producători și directori de casting mai curajoși. E vorba de momentul în care cineva crede foarte tare în posibilitatea ca un actor să livreze un rol pentru care nu este alegerea evidentă. Dar trebuie să fie o conjunctură aparte ca să se întâmple așa ceva. Trebuie ca un director de casting să vadă ceva în tine ce poate alții nu văd, să insiste și să fie dispus să-și asume riscul. Iar un regizor își asumă un risc și mai mare luându-te pe rolul respectiv. Nu e ceva neauzit, numai că e mult mai rar să se întâmple așa ceva.

Ai vreo 30 de roluri la activ, dintre care vreo 20 în lungmetraje. Care sunt pentru tine rolurile de referință de până acum?

Sunt trei: Jurganu din Între chin și amin, al lui Toma Enache, Guțu din Rondul de noapte, al lui Iosif Demian, și Misha Varga din Eric. Asta nu înseamnă că, pentru un personaj care apare mai rar, muncești mai puțin la construcție. Înseamnă doar că ai mai puțin text de învățat. Dacă vrei să faci treaba serios, tot te gândești la cum e omul respectiv. Uite, de exemplu, în Câini, al lui Bogdan Mirică, s-a tăiat secvența în care jucam și am rămas în film doar vreo trei secunde. Eram într-o secvență în care polițistul (Gheorghe Visu) vine la veterinarul satului (Teo Corban), iar acesta stătea de vorbă cu niște țărani care se răsturnaseră cu căruța; calul era rănit și ei discutau ce să facă. La probe, lui Bogdan Mirică i-a plăcut ce-am făcut și s-a gândit să-mi scrie un personaj în acea scenă. Pentru rolul ăla, chiar dacă am avut doar două zile de filmare și personajul nu avea foarte multe lucruri de făcut, m-am dus, eu nefiind obișnuit cu satul și cu viața țăranilor, la țară. Am învățat să mut o căpiță de fân cu furca de colo până colo, să conduc o căruță, chestii de genul ăsta. Asta îți insuflă cumva rolul respectiv. Înțelegând lumea personajului pe care trebuie să-l joci, alegerile tale pot fi mai judicioase. Dacă nu faci genul ăsta de explorare, riscul este să alegi lucrurile cele mai evidente, mai la îndemână, și ca personajul respectiv să nu fie deloc memorabil, să intre și să iasă fără niciun fel de contribuție la poveste, să fie doar o virgulă în text. Cele trei de care ziceam sunt roluri memorabile prin amploarea lucrului efectiv la ele din producție. Altfel, sunt o grămadă de roluri care mi-au plăcut, îmi pare rău doar că partitura a fost mai scurtă.

Dintre regizorii cu care ai lucrat, de la care ai învățat cel mai mult?

Nu știu dacă pot să spun cât am învățat, dar am învățat câte ceva de la toți. Experiențele mele succesive cu diverși regizori m-au dus, de la a mă teme în momentul în care nu știam foarte exact ce urmează să fac, la a învăța să mă relaxez cu noțiunea că e suficient să le acord încredere și să mă bazez că ei știu să ducă personajul – evident, cu ajutorul meu – acolo unde își doresc, unde e nevoie, mai degrabă decât să cunosc fiecare element despre ce urmează să se întâmple, mii de detalii despre scenă și personaj. Când n-am avut informație, mi-am generat-o. În momentul în care nu mi se dădeau niște informații, am considerat că de cele mai multe ori lucrul ăsta a fost voit și avea un scop foarte clar determinat, foarte bine pregătit de către regizor. Mi-am folosit imaginația ca să umplu golul de informație. Și cred că și ăsta putea fi un scop pe care-l avea regizorul respectiv. De exemplu, la Terrence Malick (cu care am lucrat la The Way of the Wind, nelansat încă), unde nu știam mai nimic despre ce urmează, am ajuns pe set și după zece secunde am auzit: „Motor!”, așa că mi-am zis: „OK, trebuie să fac ceva. Mă duc, merg, observ, văd ce se întâmplă și reacționez la ce se întâmplă”. Alteori, nu ai timp nici măcar pentru așa ceva. Am jucat într-un film al lui Bobby Bărbăcioru, tot încă în postproducție, unde am fost chemat pe loc. El mi-a zis: „Am nevoie să vii să joci un patron de restaurant”. Eu l-am întrebat: „Câte zile îți trebuie?”. „Trei zile”. „Când?”. „Acum”. Și abia am apucat să-mi învăț textul și a trebuit să trag trei scene într-o singură zi. Acolo nu am apucat decât să construiesc o schiță a personajului. Și totuși, mi-am dat seama că poate să iasă ceva bun și așa. Am avut foarte puțină informație, nu a fost timp de așa ceva. Dar o virgulă pusă într-o frază la momentul potrivit poate schimba totul.

Cum ai ajuns să joci în Eric?

Dând o probă, cum ți-am spus, așteptând foarte mult după aia și trezindu-mă cu telefonul de la agent: „Ai luat. Ai două zile și trebuie să pleci. Ai o grămadă de drumuri de făcut, de timp la filmare”.

Înțeleg că s-a filmat și la Budapesta, și la New York.

Da. Ca raport, cred că s-a filmat din ianuarie până la final de aprilie, deci trei-patru luni, la Budapesta, apoi trei săptămâni la New York. Eu am filmat în ambele orașe. Revenind, am ajuns să joc în Eric datorită altor producții în care fusesem. Am primit cerere, am dat proba către agent, s-a dus la casting și m-au ales pe mine. Norocul meu!

Stăpânești de mulți ani engleza americană. Aici joci un emigrant est-european, cu accentul corespunzător. Ai avut un Dialect Coach pentru asta?

Da, am avut un Dialect Coach cu care am stabilit lucrurile clar, nu a fost nevoie să facem foarte multe ajustări. Dar mi-a folosit discuția cu el, pentru că în felul ăsta am putut să mă lămuresc și eu exact unde se vrea să se ajungă cu Misha Varga. Totuși, direcția este spre rus, deși Varga nu e nume rusesc, ci maghiar.

Aici ai primit toate informațiile despre personaj?

Da, aici am fost pus în temă în mod extins. Am avut de citit scenariul pentru toate cele șase episoade, plus ce modificări s-au mai făcut ulterior. N-am făcut repetiții decât la filmare, dar am avut discuții despre personaj cu regizoarea, Lucy Forbes, și cu creatoarea, Abi Morgan. Au fost și propuneri care s-au acceptat, și propuneri care nu s-au folosit fiindcă s-a considerat că nu duc în direcția pe care și-o doresc ei pentru personaj. Categoric, am avut toate datele pentru a-l construi pe Misha Varga.

Unele dintre cele mai intense scene ale tale mi se par cele cu detectivul Michael Ledroit (interpretat de McKinley Belcher III, care jucase anterior și în Ozark). Acolo, Misha, personajul tău, vrea să se confeseze și să-și ispășească păcatele, dar este împiedicat de presiunile șefului și ale colegilor de muncă…

Și, poate, de faptul că mănâncă bătaie de la ei… Apropo de make-upul de la bătaie, am o poveste simpatică. Într-o zi, după ce am filmat o altă scenă, mi s-a spus: „Repede, acum la trailer, să-ți facem machiajul!”. Durează vreo 40 de minute să mă umfle la față, să-mi facă rănile sângerânde. Și, când eram aproape gata, o asistentă de producție ciocăne timid la ușa rulotei și zice: „Kim a terminat pe ziua de azi”. Ahhh! Așa-i programul de filmare, nu știi ce se poate întâmpla: se schimbă lucruri, durează mai mult decât s-au așteptat, se termină ziua…

Ți s-au părut și ție cele mai dificile scenele astea cu Ledroit?

Nu. Mi s-a părut grea o scenă care n-a mai intrat în film. Misha venea acasă și își vedea câinele, se repezea la el, câinele se repezea la Misha și, uite așa, era o bucurie mare la revederea lor. Complicat la treaba asta a fost că, deși câinele era foarte docil, haios și simpatic, iar eu primisem crenvurști să-i dau să mănânce, deși ne-am împrietenit (eu iubesc animalele în general), el era absolut, ireversibil îndrăgostit de dresoarea lui și o căuta non-stop cu privirea. Drept care, în momentul în care eu trebuia să vin către câine, el, fiind în lanț, se repezea cât putea, nu la mine, ci la dresoare. Între două duble, vorbesc cu dresoarea și-i propun: „Pune-mă pe mine între tine și câine, ca, dacă el se repede la tine, măcar să fiu la mijloc”. Zis și făcut. Facem încă o dublă, mă duc acolo, mă las pe vine, câinele vine spre mine… și cu capul tot după ea. Parcă se întreba: „Unde e? Unde e?”. Drept care, la dubla următoare, m-am băgat efectiv în sufletul lui, l-am luat în brațe și m-am lipit de el. Iar el a început să mă lingă pe față cu mare, mare plăcere. După două duble de-astea, s-a zis: „Stop! Perfect! Foarte bine! Mergem mai departe”. Iar eu m-am suit în duba de producție și-am zis: „Du-mă, te rog, repede la rulotă, că trebuie să mă spăl pe față; miros a mâncare de câini de nu mai pot”.

Așadar, consideri că Misha Varga este unul dintre cele mai importante trei roluri ale tale de până acum…

Da, și a fost o plăcere să-l fac. Iar astea trei roluri de care vorbeam nu sunt în aceeași zonă. Asta îmi place cel mai tare la ele, că sunt trei oameni foarte diferiți. Jurganu era un individ înrăit de tot din jurul lui, iar înăuntru avea o cruzime și o dorință de a umili oameni. Guțu, personajul meu din Rondul de noapte, era un tip care pur și simplu trăia în bătaia vântului și ce i se punea în față, aia mânca. Dacă i se întâmpla ceva bun sau rău, pentru el tot aia era. El încearcă s-o ajute pe fata aia și nu poate concepe noțiunea de sinucidere – pentru ce să te omori, doar pentru că ți-ai tatuat pe trup numele unui băiat și ăla nu te iubește?! „Ce prostie! Da’ câți ani ai?”. Iar Misha Varga, sincer, e o victimă a circumstanțelor. Eu așa consider. Și, în ciuda tuturor lucrurilor care îl apasă, îl forțează și îl lovesc, încercând să-l doboare, el găsește până la urmă puterea să facă lucrul corect. E un tip care are o conștiință. De aia mi-au plăcut toți trei, că am avut loc să-i dezvolt dincolo de virgulele de care vorbeam.