Ediția a 79-a a Festivalului de Film de la Locarno, unul dintre cele mai importante cinci festivaluri internaționale de film din Europa (alături de cele de la Cannes, Veneția, Berlin și San Sebastián), a debutat pe 5 august 2026.

Piazza Grande, unul dintre cele mai celebre cinematografe open-air ale lumii, s-a umplut din nou cu 8.000 de spectatori (capacitatea maximă permisă de legislația elvețiană) așezați pe scaune de plastic galbene și negre (culorile leopardului și, implicit, ale Festivalului care are „Leoparzii” drept trofee). Pentru persoanele care n-au mai prins loc în Piazza Grande, dar au plătit pentru a vedea gala de deschidere (sau alte spectacole sold-out, cum sunt destule la fiecare ediție), Festivalul le pune la dispoziție uriașa sală Palexpo FEVI, cu 2.400 de locuri, unde sunt transmise discursurile introductive și proiectate filmele.

În seara inaugurală, pe scena din Piazza Grande, Isabella Rossellini a primit Premiul de Excelență de la Giona A. Nazzaro, directorul artistic al Festivalului. Acesta a evidențiat „curiozitatea, creativitatea și neliniștea foarte fertilă” ce caracterizează cariera importantei actrițe și regizoare originare din Italia, plasând-o mereu înaintea vremurilor sale.
„O artistă de statură renascentistă”, a conchis Giona A. Nazzaro, ceea ce a făcut-o să zâmbească pe fiica marelui regizor Roberto Rossellini. Ea a declarat că acordarea unui premiu de excelență de către „unul dintre cele mai prestigioase festivaluri de film din lume” o umple de mândrie și orgoliu. „Sunt, mai presus de toate, mișcată fiindcă acest premiu l-au primit în 1948 tatăl meu, pentru filmul Germania anno zero, și, acum trei ani, fratele meu Renzo, un mare producător, al lui Fellini și al lui Scola”, a mai adăugat Isabella Rossellini.

După acordarea „Leopardului” onorific, în Piazza Grande și Palexpo FEVI s-a prezentat, în premieră mondială, filmul Les Yeux verts (coproducție Franța-Belgia-Suedia), al doilea lungmetraj regizat de Fanny Liatard și Jérémy Trouilh (după Gagarin, din 2020), care ar fi putut fi un foarte bun mediumetraj. Un film despre delicatul subiect al migrației (aici, o familie de irakieni refugiați în Franța) și despre „sindromul resemnării”, căruia îi cad adesea victime copiii ce trec prin asemenea experiențe dureroase. În rolul voluntarei învățătoare a micuței protagoniste, am recunoscut-o cu plăcere pe actrița franco-română Anamaria Vartolomei (văzută recent în Jaful secolului, lungmetraj regizat de Teodora Ana Mihai), impecabilă ca întotdeauna.

În dimineața zilei următoare, la Forum (Spazio Cinema), Isabella Rossellini (elegantă, într-un sacou cu guler din lâna oilor de la ferma sa din Brookhaven, New York) a fost în prim-planul unei foarte interesante conversații, moderată de Olivier Père, fost director artistic al Festivalului de la Locarno între 2009-2012.
Timp de o oră, Isabella Rossellini a vorbit despre colaborările sale cu cineaști precum Vincente Minnelli, David Lynch, John Schlesinger sau Guy Maddin, dar și despre proiectele sale regizorale, cum ar fi seria de filme foarte scurte Green Porno (2008-2009), născută dintr-o idee a lui Robert Redford.
Despre rolul său „iconic” din Catifeaua albastră (Blue Velvet, 1986), Isabella Rossellini a povestit cum l-a cunoscut pe David Lynch, într-un restaurant, ambii fiind invitați de membri ai influentei familii de producători De Laurentiis. Atunci, regizorul i-a spus că ar semăna cu Ingrid Bergman, iar un comesean i-a atras atenția că vorbește chiar cu fiica marii actrițe. În rolul lui Dorothy Vallens, Lynch o vedea inițial pe Helen Mirren și i-a cerut Isabellei numărul de telefon al acesteia (ele tocmai jucaseră împreună în White Nights, în regia lui Taylor Hackford). Dar Isabella a refuzat să-i dea numărul înainte de a vorbi cu Helen, iar peste noapte Lynch s-a răzgândit și i-a propus rolul Isabellei. Așa s-a scris o pagină esențială din istoria unei capodopere a cinematografului.