Festivalul Internațional de Film Transilvania – TIFF.23

Iubitori de istorie. A treia zi de TIFF 2024

de Dinu-Ioan Nicula

Avertismentele meteorologice de săptămâna trecută, interpretabile simplu barometric sau sofisticat transcendental – chestie de opțiune politică? –, s-au transformat în realitate ieri seară, cu precădere prin ploaia torențială de la Bonțida. Aici, spectatorii s-au refugiat pe sub porticurile castelului pentru a putea savura în continuare erosul de pe ecran, transformându-se în voyeuri sui-generis, în rimă cu una dintre temele filmului damnat al lui Nagisa Oshima, Imperiul simțurilor/L’Empire des sens (1976); titlul japonez, Corida amorului,sintetizează mai bine înfruntarea dintre filozofia feminină a climaxului și utopia masculină a inepuizabilului. La aproape jumătate de veac de la premiera de la Cannes, filmul reconfirmă arta hibridizării genurilor, cea care l-a purtat pe cineast prin tribunalele puritanismului, dar l-a și așezat pe soclul unei libertăți de expresie ale cărei limite pot fi discutate la infinit. Fundalul de „crime movie” îi poate deruta pe cei care se informează din review-uri înainte de a merge la cinema, uneori eticheta așezându-se și peste realizări mai modeste, precum coproducția hispano-română Să nu doarmă nimeni/Que nadie duerma (r. Antonio Méndez Esparza), cu Aitana Sanchez-Gijón dominată de o fantasmă amoroasă fatală. Cel puțin la fel de celebri precum vedeta iberică, Emmanuelle Devos și Daniel Auteuil nu au putut salva Tăcere/Un silence, al belgianului Joachim Lafosse, în care pedofilia dovedită a bărbatului este acoperită de soție nu doar pentru a prezerva liniștea căminului.

În aceeași perioadă în care Nagisa Oshima venea cu opera sa șocantă, un out-of-the-box era și Ilie Năstase, eroul deliciosului documentar Nasty, care a fost prezentat în Piața Unirii. Cu un efort arhivistic de mare anvergură, realizatorii Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu și Tudor D. Popescu au ales secvențe care să-l exprime pe tenismenul autentic, renunțând să ia în calcul implicarea sa în politică de după 1989, când s-a făcut portavocea altora. Creionând lapidar afirmarea sa în sportul alb (pentru care a trebuit să renunțe la fotbal), mai ales prin vocea lui Ion Țiriac (cu look de star mai pronunțat decât al lui Ilie), Nasty pune accent pe momente savuroase petrecute cu precădere în anii ’70, cele mai multe inedite pentru publicul românesc, dat fiind că până în 1989 simbolurile naționale nu puteau fi arătate „dându-se în stambă”. Este un timp istoric pe care încearcă să-l descifreze documentarul Tovarășu’/Comrade: The Making, Glory and Unmaking of a Dictator (realizat de britanicul Trevor Poots, ce a recurs la prea multe istorisiri la „a treia mână”), a cărui premieră pe marele ecran a avut loc la Cinema Florin Piersic, după ce fusese prezentat în serial pe Voyo.

La Nasty, candoarea se îmbină cu grotescul, într-un melanj care-i aduce primului lider ATP cuvinte de laudă din partea lui Billie Jean King și vorbe înțelegătoare rostite de un alt rebel al terenului de tenis, John McEnroe. Filmul îi construiește eroului său un palmares de playboy (însuși afișul provocator este preluat dintr-un număr din 1979 al revistei lui Hugh Hefner), excelent ilustrat și prin apariția dintr-o emisiune muzicală a televiziunii franceze, din 1987; cu ocazia premierei lui Nasty a fost relansat, într-o ediție modernă, vinilul pe 45 de turații înregistrat atunci de vedeta română. Rămas până după miezul nopții spre a da autografe spectatorilor de la Cluj care au înfruntat intemperiile, Ilie cel cu „bad manners” s-a arătat, iată, a fi mai apropiat de oameni decât protagoniștii show-ului tenisistic din ajun, Stefanie (ex-Steffi) Graf și André Agassi.