Pe 23 septembrie 2025, are premiera românească Jaful secolului, în regia Teodorei Ana Mihai, film recent desemnat să reprezinte România la categoria Cel mai bun lungmetraj internațional a Premiilor Academiei Americane de Arte și Științe Cinematografice (Premiile Oscar) 2026. Jaful secolului este al treilea lungmetraj regizat de Teodora Ana Mihai (stabilită în Belgia), după documentarul Waiting for August (2014) și filmul de ficțiune La Civil (2021), ambele excelent primite în circuitul festivalier mondial. Noul său film are scenariul semnat de Cristian Mungiu, fiind inspirat de un caz real, intens mediatizat, din 2012.

Am discutat cu Teodora Ana Mihai, între participările ei la două festivaluri românești (Serile Filmului Românesc Iași și Anonimul Sfântu Gheorghe), atât despre Jaful secolului (film asupra căruia este concentrat interviul pe care îl puteți citi mai jos), cât și despre cariera sa de până acum și proiectele viitoare. Versiunea integrală, mult mai amplă, a interviului cu cineasta va apărea în noul număr (3/2025) al revistei noastre.

Pe lângă premiul „pentru îndrăzneală” de la Cannes, cu La Civil ai obținut și un trofeu al Uniunii Cineaștilor din România (UCIN), Premiul pentru regie „Lucian Pintilie”. Abilitatea de a de a te mișca între culturi și limbi este uimitoare, dar, totuși, te consideri și o cineastă româncă?

Absolut. Și din alegerea mea, și dinainte de a putea alege eu. Părinții m-au îndemnat să nu îmi pierd rădăcinile, să nu uit de unde am venit și să nu-mi pierd cultura. Totuși, acum am 44 de ani. Plecând de la opt ani și ceva, puteam să îmi pierd și limba, să am un accent ciudat, dar, totuși, nu s-a întâmplat așa. Încerc, îmi dau silința să păstrez nucleul ăsta intact. De multe ori, nu-mi mai găsesc cuvintele când vreau, caut o expresie și trebuie să mă gândesc mai mult decât s-ar gândi un român care locuiește în România și folosește limba zi de zi. Nu prea am foarte mulți interlocutori acolo unde sunt. Vorbesc în flamandă, vorbesc în franceză, vorbesc în engleză. Și româna câteodată este în background, dar încerc, totuși, să o mențin funcțională, pentru că face parte din identitatea mea. Și bineînțeles că mă consider cineast român și sunt mândră de acest lucru. Sunt și cineast belgian, dacă vrem să spunem asta.

Dar te identifici cu ce se întâmplă acum în cinematografia românească? Simți că aici e locul tău (you belong here)?

Vreau ca aici să fie și locul meu (I want to belong here). Acum, marea întrebare e dacă și alții consideră că aici e locul meu. Cred că sunt două tabere – pentru unii da, pentru alții nu. Bineînțeles că îmi doresc și, de fiecare dată când primesc o platformă și există un interes, îmi face mare plăcere și mă simt recunoscătoare. Mereu când am o întâlnire cu publicul român, îmi dă multe emoții și, într-un fel, frica și dorința de a fi acceptat, de a fi îmbrățișat. Nu pot să spun că aș cunoaște personal foarte mulți cineaști români sau că aș avea legături foarte strânse cu foarte mulți din industria de aici, pentru că pur și simplu nu prea am ocazia. De multe ori, când ești regizor, funcționezi oarecum ca de pe o insulă, fiind atât de prins cu propriile proiecte. Bine, în cazul meu, sunt și mămică a unor copii – de altfel fantastici, dar foarte mici –, care au nevoile lor. Din păcate, timpul e limitat. Mi-ar plăcea să călătoresc și mai mult, să am și mai mult timp să intru în contact și în dialog cu oameni, cu cineaști. Probabil că și și din cauza asta a durat foarte mult perioada de casting de la Jaful secolului, tocmai pentru că eu nu cunoșteam foarte mulți actori români sau îi cunoșteam, dar nu personal, nu lucrasem niciodată cu ei. A durat aproape zece luni de zile până când am luat deciziile finale asupra actorilor. Cred că asta e tocmai din cauza faptului că eu nu locuiesc în țară și, deci, e un proces puțin mai complex.

Cum ai ajuns să faci un film după scenariul lui Cristian Mungiu?

Da, cred că toată lumea se întreabă asta. Pe Cristian îl cunosc de ceva timp. El a fost unul dintre puținii cineaști români pe care i-am cunoscut personal. Am avut un contact cald și foarte deschis. Începutul are, de fapt, de-a face cu Waiting for August. Ne întoarcem acum opt ani și ceva, la Iași, unde el era invitatul special al festivalului Serile Filmului Românesc.

De unde vii și acum, când stăm de vorbă…

Exact, m-am întors după opt ani de zile. În 2017, el era, într-un fel, curatorul festivalului și putea să invite ce filme dorea. Am primit pe social media un mesaj de la Cristian, care îmi spunea că mi-a văzut filmul, că i-a plăcut foarte mult și că ar dori să mă invite la Iași, orașul lui natal. Bineînțeles că mi-a făcut mare plăcere să aflu asta. M-am dus la Iași și am luat-o cu mine și pe Georgiana, fetița din film. Acolo ne-am cunoscut personal și el m-a întrebat: „Ce faci acum?”. I-am povestit de filmul din Mexic, la care deja lucram, dar eram într-o fază incipientă. El mi-a zis atunci că, dacă poate cumva să mă ajute, să îi spun. Bineînțeles că n-a trebuit să-mi spună a doua oară: l-am tras de mânecă, i-am explicat că, de fapt, am nevoie de cât mai mult ajutor, pentru că e un proiect foarte greu, cu multe obstacole. Așa, Cristian a devenit coproducător la acel film. Implicarea sa artistică a fost minimă, în sensul că eu am făcut de capul meu, dar bineînțeles că am avut curiozitatea să-l întreb, să îi trimit scenariul destul de finalizat, ca să am un feedback de la el. Ulterior, coproducătorii n-au fost la filmări în Mexic, pentru că era în perioada Covid-ului. Am fost singură pe o insulă. Nici măcar producătorul belgian, care era de fapt producătorul majoritar, nu a putut să călătorească în momentul ăla. Deci, am fost eu cu echipa filmare, printre care directorul de imagine Marius Panduru, cu care, de când fac ficțiune, lucrez tot timpul, pentru că mi se pare că o persoană fenomenală și un profesionist fenomenal. Apoi, când am început postproducția și eram într-o fază foarte avansată a montajului, i l-am trimis lui Cristian, ca să am și feedbackul lui. Cred că a fost plăcut surprins de rezultat, pentru că, sincer vorbind, pe hârtie părea un proiect extrem de greu de dus la capăt într-un fel frumos. Cred că asta i-a dat și încrederea să continuăm colaborarea, chiar o colaborare artistică. El cunoștea foarte bine povestea mea și faptul că am crescut cu un picior aici și cu altul acolo. Și cunosc, cred, ambele culturi destul de bine. Deci, el își dădea seama că am un cuvânt de spus și că era un subiect care chiar îmi stă la inimă, pentru că eu mi-am văzut părinții suferind pe tema asta, a imigranților care sunt văzuți de sus și nu primesc oportunitățile pe care poate le-ar merita. Deci, toate observațiile astea din film sunt oarecum trăite de mine și Cristian știa lucrul acesta. Cred că de acolo i-a venit ideea să mă lase pe mine să regizez. Pe Anamaria Vartolomei o aveam pe radar de mai mult timp, datorită muncii ei, și mi se părea o actriță foarte interesantă pentru o colaborare. Și mai ales la acest proiect, știind că noi avem cumva elemente paralele în viețile noastre, pentru că și ea e născută în România, de unde a plecat de mică cu părinții…

Ba chiar s-a născut la Bacău, unde ai făcut Waiting for August…

Exact. Da, e foarte ironic cum se unesc piesele puzzle-ului. Lucrul ăsta a fost o motivație în plus de a colabora, fiindcă era pur și simplu un proiect care avea sens să fie făcut de noi împreună și care își avea perfect locul în filmografia mea, pentru că, într-un fel, e într-o legătură foarte directă cu Waiting for August, unde dau platformă celor care rămân, în Jaful secolului fiind de fapt vorba despre cei care pleacă. Dar, mai ales dacă vorbim de ultima secvență, e aceeași temă, a copiilor care sunt lăsați, crescuți de bunici, de familie sau chiar singuri, pentru că părinții trebuie să facă altceva, altundeva, pentru a supraviețui. În același timp, se potrivește perfect și în filmografia lui Cristian, după R.M.N., pentru că e tot o abordare a subiectelor pe care el deja le tratase. Și asta ne-a apropiat foarte mult pe mine și Cristian. Cred că gândim cam pe aceeași lungime de undă.

Spuneai că, la Jaful secolului, castingul a durat zece luni, dar înțeleg că pe Anamaria Vartolonei ai vrut-o de la început în rolul principal, corect?

Da, ea a fost prima alegere. Când i-am prezentat ideea asta lui Cristian, i s-a părut o idee foarte bună. În 2021, el o invitase pe Anamaria la Les Films de Cannes à Bucarest, la niște workshopuri, deci o cunoștea personal. Toată lumea a fost oarecum de acord în privința ei. Și, din fericire, și ea.

Sunt convins că, după ce a câștigat César-ul ca revelația feminină a anului 2022, are o agendă foarte încărcată.

Exact. Eu cred că, pentru ea, motivația a fost în principal faptul că acest proiect fusese inițiat de Cristian. Cred că pentru foarte mulți actori români este un vis să lucreze, într-un fel sau altul, cu Cristian. Pe mine nu mă cunoștea încă, dar a fost deschisă la faptul că o să regizez acest proiect și a acceptat.

La Jaful secolului, Cristian Mungiu nu este doar coproducător, cu o implicare artistică minimă, cum fusese la La Civil. El este scenarist și mai apare pe generic ca „regizor artistic”. Practic, cum s-a implicat el în producție și, poate, postproducție?

Colaborarea a fost complexă. Ne-am consultat mereu, inclusiv la actori, pe care el mi-i prezenta sau venea cu sugestii. Totuși, tot timpul îmi acorda alegerea finală: „OK, îți place, nu-ți place, dar vezi măcar”. Nu i-am pus interdicție pe platou, dar câteodată a fost, câteodată n-a fost. L-am consultat, pentru că am avut și respectul ăsta pentru ce a făcut. Când ești scenarist și, mai ales, când ești, pe lângă asta, și regizor, e ca și cum ți-ai dai copilul spre adopție, dar simți nevoia de a fi up to date cu proiectul, de a ști ce se întâmplă, ce mișcă și cum. A fost o colaborare foarte strânsă, bazată pe feedback, pe dezbateri, câteodată foarte aprinse, pentru că așa se întâmplă când sunt doi creativi pe un proiect, dar, până la urmă, cred că totul a fost de bine pentru rezultatul final. Este un proces natural, normal și necesar chiar.

Filmele Noului Cinema Românesc mizează în general pe o narațiune cronologică. La Jaful secolului, e puțin neobișnuit că ai o narațiuni discontinuă. A fost așa din scenariu sau ai ajuns la ea la montaj?

A fost așa din scenariu. Ambiția lui Cristian, cu acest scenariu, era să apropie cumva filmul artistic de public, să fie ca un pod. De multe ori, există ideea asta că filmul de artă, filmul de festival nu va plăcea publicului, la fel cum nici filmul de public nu va plăcea în festivaluri. Ei bine, cred că el, în momentul acesta al carierei sale, a vrut să încerce să apropie acest aceste două concepte și așa s-a născut scenariul acesta.

Cum spuneai la Waiting for August, ceea ce cred că este valabil și pentru La Civil, filmele astea au anumite semnificații universale, care le fac accesibile pentru publicul de oriunde. Crezi că ai reușit să revelezi aceste semnificații universale și în Jaful secolului? A fost feedbackul publicului de până acum, din festivalurile la care ai participat, cel la care te așteptai?

Este o întrebare interesantă, pentru că, atunci când termini un proiect și îl împărtășești cu lumea, el începe deja să aibă o viață proprie, pe care nu mai poți să o controlezi, și trebuie să aștepți și să speri că va fi bine primit și îmbrățișat. Dar, de fapt, eu știam ce urmăream de la bun început, când Cristian lucra încă la scenariu. Pentru că scenariul pe care l-am citit prima dată nu era deloc cel pe care pe care l-am filmat, adică am vorbit împreună, iar scenariul s-a dezvoltat și datorită dialogului nostru. Mai ales când a ales să mi-l cedeze mie, el voia să știe și cum văd eu lucrurile, cu toate că este scenariul lui. De anumite lucruri pe care eu le-aș fi făcut n-am reușit să-l conving, dar de faptul de a avea o femeie ca personaj principal – bine, hai să zicem că-i un cuplu, dar, totuși, rolul Anamariei are o importanță mai mare – i-am spus de la bun început lui Cristian. Îmi doream un astfel de personaj și știam că e în mâini bune, pentru că el a scris personaje feminine foarte frumoase. Deci, am căzut de acord. Ce i-am sugerat eu la un moment dat, dar lui i s-a părut că este prea de film de artă sau de autor și poate nu i-ar plăcea publicului mai larg, a fost un film de heist fără heist, fără să arătăm furtul propriu-zis, ci doar ce este în jurul acestui furt. Eu știam că, acceptând acest proiect, nu voi câștiga premiul popularității, pentru că este un proiect, totuși, foarte critic, care vorbește despre lucruri destul de profunde. Din fericire, o face cu umor și cred că asta este foarte important. A fost o alegere clar integrată în scenariu de Cristian, preluată și, cred, amplificată prin regie și actorie, deoarece umorul mi s-a părut decisiv în a transmite mesajele. Știam că și în Vest, unde eu am crescut, era riscul ca oamenii să se simtă oarecum vizați sau vexați. Și, într-adevăr, o parte din public nu a fost chiar atât de primitoare, mai ales în Vest. Ei bine, în Est, cred că oamenii s-au regăsit mult mai mult în film. E vorba de Varșovia, unde a primit Marele Premiu, sau de Sofia, unde a fost din nou premiat, deci e foarte apreciat în Estul Europei. Dar a fost selecționat și în Asia. Este un proiect care a fost extrem de bine primit și bine văzut acolo. La Festivalul Internațional de la Tokio, foarte important în Asia, Anamaria a primit premiul pentru cea mai bună actriță. Este un festival pe care chiar îl cunosc bine, pentru că La Civil primise acolo, în 2021, Premiul Special al Juriului. Deci, a fost o revenire și o regăsire a festivalului. După jumătate de an, filmul a fost selecționat la Festivalul de la Shanghai, unde, mare surpriză, am primit Premiul Publicului. Shanghai este un oraș de peste 25 de milioane de oameni, deci să primești Premiul Publicului acolo înseamnă ceva. Mi s-a părut ironic că la Shanghai filmul a fost atât de bine primit, iar la Bruxelles mai puțin. Păcat.

Jaful secolului mi se pare foarte actual în contextul politic de azi, deoarece reușește să explice psihologia acelor români plecați la muncă în Vest care, la cele mai recente alegeri, au votat cu partidele „suveraniste” antieuropene. Te-ai gândit la asta?

Da, bineînțeles că este o ironie. Noi nu puteam ști ce va fi cu alegerile în momentul în care am făcut filmul, asta a venit ulterior. Dar ni se părea interesant să expunem anumite mentalități și valori. Cred că filmul este foarte actual și relevant pe mai multe planuri. Din punctul meu de vedere, pot să spun că sunt uluită de toate valurile acestea de extremă dreaptă, care sunt în toată Europa și, din păcate, nu numai – este un fenomen destul de mondial. Pot să vorbesc despre marea mea problemă și, totodată, marea mea traumă din copilărie, fiindcă, după cum spuneam, am venit aici la opt-nouă ani. Părinții mei se stabiliseră în Anvers, oraș din nordul Belgiei, în partea flamandă. În momentul ăla, Anvers era un oraș foarte ciudat, pentru că o treime din locuitorii săi erau membri în Vlaams Blok, un partid de extremă dreaptă care, după câțiva ani, chiar a fost interzis de stat, pentru că promova un rasism foarte clar. Deci, rasismul era foarte prezent atunci în oraș. Îmi amintesc că mă duceam să iau scrisorile din cutia poștală și găseam broșuri cu mesajul „Propriii cetățeni, primii! Gunoiul, afară!”. Iar „gunoiul” eram noi. Și eu conștientizam că se vorbește de noi, de cei care au venit din afară, și asta mă șoca, mă întrebam: „Dar de ce suntem noi gunoiul? Nici măcar nu ne cunosc”. Îi vedeam pe părinții mei că se împărțeau în patru ca să fie bine, ca să învețe limba, ca să se integreze, să primească șanse. Îmi amintesc foarte bine că mama mea, care are o fire foarte sensibilă, izbucnea în plâns de multe ori fiindcă îi spusese cineva ceva răutăcios. Eu m-am adaptat mult mai repede. Fiind copil, mi-am pierdut ușor accentul străin. Acum, în Belgia, în Flandra, vorbesc ca ei, nu e nicio diferență, cel mult puțin la fizionomie. Unii oameni reușesc să își dea seama că nu sunt de acolo, mai ales că sunt puțin mai scundă, dar, în fine, sunt destul de cameleonică și nu se prea vede. La nume, clar, nu pot să mă ascund, că nu sunt Van den Berghe sau Van den Broeck, cum glumesc românii din film. Mișcările astea de extremă dreaptă mă sperie destul de tare. Și văd că revin. Au trecut 35 de ani de zile și tot acolo suntem, tot acolo ne întoarcem.

Ce așteptări ai privind lansarea filmului în România?
Ce așteptări să am, decât să vină cât mai mult public? Da, asta sper, cel puțin. Bineînțeles că mi-ar plăcea să le și placă spectatorilor, dar, în orice caz, sper să nu-i lase indiferenți. Măcar asta. Vă place, nu vă place, OK, dar măcar duceți-vă și formați-vă o opinie. Speranța mea este să pot să continui să spun povești care mi se par relevante și din punct de vedere existențial, social. Asta vrem toți, cred, toți cei care ne alegem această meserie frumoasă.