Pe Karina Jianu am descoperit-o recent, ca actriță principală în Hoții de subiecte, primul lungmetraj al lui Tudor Petremarin, și în serialul momentului de pe Antena 1, Ana, mi-ai fost scrisă în ADN, creat de Ruxandra Ion și regizat de Iulia Rugină și Andrei Barbu. Convins că este un nume de care vom auzi foarte des, am provocat-o pe Karina Jianu să îmi vorbească atât despre cele două proiecte amintite, cât și despre evoluția ei profesională.

Puteți citi în continuare un fragment din conversație, concentrat asupra filmului Hoții de subiecte, care are premiera în cinematografe săptămâna viitoare, pe 25 martie 2025. Versiunea integrală, mult mai amplă, a interviului cu Karina Jianu va apărea în noul număr (1/2025) al revistei noastre.

Debutezi pe marile ecrane în Hoții de subiecte, filmul lui Tudor Petremarin. În România, acest gen cinematografic, filmul pentru adolescenți, era foarte popular până în 1989 (să ne gândim doar la seria Liceenilor), dar ulterior s-a practicat foarte rar. Ce relații ai avut cu acest gen? Ai văzut filme pentru adolescenți?

Da, am văzut pe Netflix. Bine, nu românești, asta e. Dar am văzut și Liceenii. Chiar vorbeam despre asta și cu Tudor, când lucram la film și făceam repetițiile. Ideea era că nu prea sunt filme românești cu adolescenți care să fie de actualitate. Oamenii se bazează probabil pe altceva. Din ce am observat și eu, se face foarte multă comedie, dar comedie pentru adulți.

Cum ai obținut rolul din film?

Am văzut un anunț de casting la UNATC. Mi-am zis: „Dau!”. Pentru că și atunci, și acum, și nici pe viitor n-o să schimb părerea, cred că trebuie să dai la orice casting, fiindcă niciodată nu știi. Nu stai să cauți, să judeci: „Mamă, dar cine face? Ce proiect e?”. Nu, doar aplici, asta contează. Am aplicat și m-am dus la agenția de casting. Am avut de pregătit un monolog. Chiar Tudor ne filma și stătea cu noi. După aceea, mă sună într-o seară Tudor și-mi spune: „Hello, ai trecut în etapa a doua. Hai mâine, să-mi spui la ce oră poți să ne vedem, ca să mai dai niște probe”. Și am zis: „OK”. M-am dus din nou la Tudor. Acum eram mai multe fete și am dat mai multe texte. După două zile, mi se pare, mă anunță, tot așa, într-o seară: „Bună, ai luat rolul”. Eram: „What?! Mersi”. După aia, știu că mai era de găsit doar Alex. Am mai mers încă două-trei zile, ca să mai dau casting și cu băieții. A fost foarte lejer castingul. Mi-aș fi dorit ca ăsta, de la Hoții de subiecte, să fi fost primul casting pe care l-aș fi dat vreodată, pentru atmosfera pe care a creat-o Tudor atunci când eram la studio și dădeam text. Nu te simțeai ca la un casting și nimeni de acolo nu se comporta ca și cum am concura sau o chestie de genul ăsta. Nu, râdeam, mai dădeam text, mai vorbeam unul cu altul: „Uite, mai încearcă așa sau așa”, ne mai zicea Tudor ce să facem… Era foarte lejer și foarte frumos. Mie asta mi-a plăcut cel mai mult. Când dădeam castingul, am plecat într-o zi de acolo și mă gândeam: „Nu mă interesează dacă-l iau sau nu. Eu mă bucur că l-am cunoscut pe Tudor. Dacă nu-l iau, aia e”.

Și la filmare ai colaborat la fel de bine cu regizorul Tudor Petremarin, aflat și el la primul lungmetraj?

Da, și la filmare, pentru că Tudor a avut grijă să repetăm foarte mult înainte. Mi-a plăcut foarte mult că el ne-a explicat foarte clar ce dorește de la noi. A făcut un fel de îmbinare între ceea ce ne dorim noi să facem, ce vrem să aducem și ceea ce își dorește și el să iasă. Și pe parcursul filmărilor, el ne explica la fiecare secvență: „Uite, vreau asta și asta”. Și îți explica într-un mod foarte clar, pe care îl înțelegeai foarte rapid.

Cum ai lucrat cu cei patru tineri parteneri ai tăi din film? Cu Ștefan Iancu aveai să te reîntâlnești și la Ana, mi-ai fost scrisă în ADN…

Am lucrat atât de bine împreună, încât și acum, când ne mai vedem, fiindcă mai filmăm mici videoclipuri de promovare a filmului, între noi e un sentiment de prietenie. Și cu Dragoș (Prundeanu), care a plecat la facultate în Anglia, și cu Alexia (Galeș), cu care vorbesc mai mult. La fel, cu Ana (Toda) și Ștefan. Fiind primul meu lungmetraj, au fost și primele mele secvențe de sex pe care le-am filmat. Acolo, cea mai mare implicare au avut-o Tudor și Ștefan. Tudor, pentru că a creat un spațiu foarte safe, în care ne simțeam amândoi confortabil. Dar, în același timp, din punctul meu de vedere, contează foarte mult și partenerul pe care-l ai în acele scene. La Ștefan, am apreciat cel mai mult, că a fost un partener excelent, a fost în primul rând un om față de mine și a avut grijă să ne simțim amândoi bine.

Acea secvență erotică a fost cea mai dificilă pe care a filmat-o pentru Hoții de subiecte?

Nu. Din punctul meu de vedere, cea mai grea secvență a fost fix cea de la final, cu Șerban Pavlu. Aia mi s-a părut cea mai grea.

Apropo, cum te pregătești pentru o scenă unu-la-unu cu un actor foarte experimentat, cum sunt aici Maria Obretin și Șerban Pavlu?

Mi se pare foarte greu. Încă nu m-am obișnuit cu asta, pentru că simt o presiune de a nu-mi dezamăgi partenerul. Știu că ei au foarte multă experiență, știu că îmi trebuie foarte mult ca să ajung până acolo și mi-e foarte frică. Mereu am avut chestia asta, doar că acum o controlez mult mai bine. Mi-e frică să nu am puterea să-i ofer partenerului acele lucruri de care are nevoie. Dar, în același timp, să joc cu cineva cu atât de multă experiență mă face pe mine să nu mai joc nimic. Știu că afirmația asta poate fi interpretată și altfel, dar am să explic acum de ce. Pentru că atunci când ai un partener foarte, foarte bun, tu nu trebuie să faci nimic altceva decât să-l asculți. Îl asculți și îi răspunzi, iar el face toată treaba. De asta e foarte ușor să lucrezi cu cineva care e foarte experimentat. Din punctul ăsta de vedere, sunt norocoasă. Dar simt și presiunea și frica să nu ofere doar ei, iar eu să nu le dau nimic.

Cât au durat filmările pentru Hoții de subiecte și repetițiile de dinaintea filmărilor?

Filmările au durat o lună de zile, dacă nu mă înșel, și repetițiile cam tot așa, numai că n-au fost foarte legate. Nu ne întâlneam chiar în fiecare zi la repetiții, dar erau constante.

Îți recunoști generația în filmul Hoții de subiecte?

Da, da. Când am dat eu bacul, n-au furat subiectele și nici n-am avut un plan de genul ăsta, dar toți stăteam pe chat pe Discord, unde se făceau un fel de camere secrete. Am intrat acolo în ziua în care am dat bacul la română. Trebuia să intri pe la 4 dimineața și posta cineva un mesaj cu subiectul, pe care îl ștergea imediat. Scria numai, de exemplu, „Enigma Otiliei”. Am intrat atunci, am văzut că scria fix „Enigma Otiliei”, am făcut screenshot și le-am trimis prietenilor. Până la urmă, n-a picat „Enigma Otiliei”, ci „Moara cu noroc”, dar, când le-am dat screenshot-ul, le-am zis: „Eu vă trimit asta, dar nu știu dacă e sigur”.

Deci, crezi că Hoții de subiecte este filmul generației tale?

Da, și cred că și al multor alte generații. Bine, cred că încă se mai întâmplă lucrul ăsta.

De ce este important ca publicul din România să meargă să vadă la cinema Hoții de subiecte?

Pentru că prin perioada liceului am trecut sau vom trece toată lumea. E o perioadă pe care nimeni n-are cum s-o rateze. Iar, dacă vei trece, filmul te ajută să îți faci niște visuri despre ce urmează sau, nu știu, să-ți vină niște idei. Dacă ai trecut și nu mai ești la liceu, e foarte bine să-ți amintești de perioada aia.

Și rolul din Hoții de subiecte, și cel din Ana, mi-ai fost scrisă în ADN îți solicită destul de des să plângi. Mulți actori au diverse secrete ca să poată să lăcrimeze instant în fața camerei. Care e secretul tău?

Încerc să nu apelez la „sertărașe”, deși am auzit de chestia asta – să te gândești, nu știu, că ți-a murit pisica și plângi. Stau mereu acasă pe text, îl iau foarte bine, până înțeleg situația, până înțeleg mecanismul de gândire al personajului. Pentru că da, OK, poate e o chestie pe care pe mine nu m-ar face să plâng, nu m-ar emoționa absolut deloc, dar pe Ana sau pe Sofia le-ar emoționa și le-ar face se plângă. Și de asta stau acasă foarte bine pe text, înțeleg situația, încerc să deslușesc la ce s-ar gândi ele, care e punctul de pornire și, astfel, îmi creez nu un mecanism, ci o bază reală pe care să plâng. Mereu încerc să fac chestia asta, ca să fie cât mai real, cât mai de acolo. Consider că, dacă fac o chestie falsă și mă gândesc la altceva, publicul se prinde, că nu-i prost și n-am cum să-l mint.

Ce ai în comun cu personajele tale din film și serial, Sofi și, respectiv, Ana?

Cu Sofi am în comun determinarea asta de a face lucruri, de „hai să mergem înainte, până în pânzele albe”. Cred că și dorința asta a ei, visul ei la un cavaler pe un cal alb. Dar cam atât. Nu am vorbit-o de rău, dar că am zis că nu prea îmi place faptul că e credulă. A trebuit să mă împac cu chestia asta. La Ana, îmi place foarte mult curiozitate ei, care într-un fel o mână să facă tot ce face în serial, și, în același timp, faptul că vede tot timpul lucrurile într-un mod foarte pozitiv. E deschisă, e pozitivă și, deși oamenii fac lucruri nașpa, ea merge înainte cu zâmbetul pe buze. Cred că asta ne aseamănă.