În ilustrarea ambianței sonore a TIFF, manifestările care au loc în curtea interioară a Muzeului de Artă din Cluj dețin o pondere aparte, concertele și proiecțiile aferente succedându-se. Duminică, 15 iunie, a evoluat trioul de jazz Amphitrio (Andrei Petrache, Alexandru Marin, Philip Goron, toți absolvenți ai Universității Naționale de Muzică din București), iar apoi s-a prezentat mediumetrajul What Freedom Looks Like, realizat de Dorel Gnatiuc, sinteză a turneului pe care trupa l-a întreprins în Europa. Cuminți în peisajul agitat al muzicii de azi, tinerii componenți ai formației au fost apariții agreabile, inclusiv la Q&A, dar cele 30 minute ale documentarului nu au ieșit din tiparul filmului de călătorie artistică, cu relatarea de întâmplări hazlii.

A urmat, în aceeași seară, filmul Gut (2024), preambul al concertului de a doua zi, susținut de muziciana germană Gudrun Gut, nume cunoscut al scenelor din RFG în anii ’70-’80, prin diverse formații feminine underground (cea mai importantă fiind Malaria), dedicându-se apoi unei cariere solistice. Pe măsură ce artista a devenit tot mai dependentă de amintirile succesului de trupă avut în cadrul „mișcării diletante” (Gudrun Gut este licențiată a Universității de Arte din Berlinul Occidental), domeniul de interes al ei s-a extins către zona de DJing, precum și înspre editarea de muzică, prin înființarea a două case de discuri. Cu doi ani în urmă, cineastul Heiko Lange i-a dat ideea unui serial online despre viața ei, care ulterior a fost sintetizat în lungmetrajul Gut, proiectat acum la TIFF. La aproape 70 de ani, muziciana rămâne aceeași prezență energică și foarte dezinhibată, iar filmul aduce în prim-plan mai mult gesturile ei cotidiene, un anumit narcisism arătând, de altfel, și pseudonimul său artistic („gut” = „bun”), numele real fiind Gudrun Bredemann. Oripilată de documentarele biografice standard, în care profesoara de muzică din gimnaziu povestește cât de talentată era viitoarea vedetă, Gudrun Gut merge către cealaltă extremă, rezumându-și CV-ul artistic îndeosebi prin intervențiile online ale unor colege de trupă, care mai curând își cresc nepoțeii, decât să „bată doba cu măciuca-n casa mare” ca bunica celor de la Zdob și Zdub.

O cu totul altă zonă muzicală a vizat filmul francez Bolero (Anne Fontaine, 2024), încercare de biografie neconvențională a lui Maurice Ravel, autorul arhicunoscutei compoziții. Organizată la Casa de Cultură a Studenților sub egida JTI, proiecția a marcat încheierea unui ciclu de câțiva ani dedicat dansului, în cadrul TIFF. Cu această ocazie, președintele festivalului, Tudor Giurgiu, i-a mulțumit celei care a coordonat manifestările din cadrul JTI, Gilda Lazăr. Bolero a fost o alegere potrivită, dat fiind că arta coregrafică este în miezul filmului, prin disputele dintre Ida Rubinstein (dansatoarea-comanditară a boleroului) și Maurice Ravel sau dintre vitalismul erotic al femeii de lume și introvertirea asexuată a geniului neînțeles. Celebra Jeanne Balibar și (pentru noi) mai puțin cunoscutul Raphaël Personnaz conturează impecabil cele două tipuri contrastante, într-o simbioză căreia i se adaugă Doria Trillier, în rolul Misia, femeia angajată într-un mariaj liber și care tânjește în van spre o iubire neplatonică cu Ravel. Vrând parcă să-și concureze eroul inegalabil, regizoarea Anne Fontaine recurge la unele reiterări, care lungesc un film încadrabil perfect în zona celor de 90 de minute.

Un triunghi amoros mai terre à terre a fost în centrul filmului Scapă de amantă SRL/Mistress Dispeller (Elizabeth Lo, 2024), din secțiunea „What’s up, Doc?”, curatoriată în acest an de către Crăița Nanu. Pseudodocumentarul, prezentat anul trecut la Festivalul de la Veneția (secțiunea „Orizzonti”), este o reconstituire cu aceiași eroi a distrugerii unui amantlâc din China contemporană, prin intervenția unei specialiste în destrămarea relațiilor extraconjugale. În esență ofertantă, ideea nu trece ștacheta excelenței, pentru că oamenii își pot juca doar anevoie propriile lor vieți, mai ales când donjuanul e un bărbat placid, apropiindu-se vertiginos de vârsta a treia. O etapă la care se trăiește mai ales din rememorări, așa cum e cazul protagonistului din Întoarcerea proiecționistului/Le Retour du projectionniste (2024), coproducție franco-germană realizată de azerul Orkhan Aghazadeh. În siajul nostalgiei după sălile de cinema dispărute, care reuneau spectatorii într-o trăire comună, tânărul autor se centrează pe figura lui Samid, fost proiecționist la un cămin cultural din Azerbaidjan, din al cărui program filmul a dispărut de trei decenii. Dorind să le facă o surpriză consătenilor, el comandă o lampă de proiecție pentru vechiul aparat și apelează la un prieten pentru o melodramă indiană. Lampa vine cu întârziere, iar pelicula nu este subtitrată, dar elanul lui Samid nu scade, ba chiar îl molipsește și pe tânărul său colaborator, priceput într-ale tehnicii. Secvența-emblemă este sfatul bătrânilor, în care discută și pun în practică cenzurarea filmului, deși sunt conștienți că spectatorii, de la mic la mare, văd la televizoarele de acasă scene cu mult mai decoltate.

La TIFF Lounge s-a deschis luni seria „TIFF Talks”/„InspiraTIFF”, ca în fiecare an primul invitat fiind directorul artistic al festivalului, Mihai Chirilov. Liniile principale în alcătuirea selecției au fost pe larg expuse de acesta în interviul din numărul 1 al publicației cotidiene „AperiTIFF”, din care moderatorul Mihnea Măruță a desprins o formulare care l-a contrariat, legată de cinematograful contemporan: „discursul (…) alimentat facil de vuvuzele hashtagiste”. Cu elocvență, Mihai Chirilov a explicat că, astfel, a vizat tendința unor regizori altădată promițători, acum pragmatici și mediocri, de a se alinia trendului de vandabilitate dictat de rețelele de streaming, dar și unor tematici la zi agreate de juriile marilor festivaluri. În opinia sa, reprezentativ pentru dezbaterea istorică de idei care în fapt vizează lumea contemporană este Ultimele zile ale lui Quisling/Quislings siste dager (Erik Poppe, 2024), iar ca ecranizare liberă a unei piese clasice („Richard al III-lea”, de William Shakespeare) menită să redescopere eternul omenesc, consideră ca exemplar Nici fiară nu există ce nu cunoaște milă/Kein Tier so Wild (Burhan Qurbani, 2025), ambele filme putând să mai fie vizionate duminică, 22 iunie. Printre producțiile care nu și-au găsit locul meritat în festivaluri a fost amintită Escape (2024), unul dintre titlurile inclus în selecția dedicată regizorului Rodrigo Cortés (secțiunea „3×3”). Cu un ușor aer distopic, halucinanta creație a cineastului iberic (producător fiind Martin Scorsese) îl are în prim-plan pe un bărbat încă tânăr, care și-a pierdut mințile după un accident de mașină – la care a fost poate vinovat – soldat cu moartea soției. Eroul devine antisocial și își dorește să iasă din lume: renunță la nume în favoarea unei serii literalo-numerice și face tot posibilul să ajungă la închisoare, acolo unde s-ar simți cu adevărat liber, întrucât nu mai trebuie să ia nicio decizie. Cele șapte capitole poartă numele piticilor din „Albă ca Zăpada”, iar eroina poveștii ar putea fi decelată în sora eroului, îngerul lui păzitor. Cu toate eforturile ei, personajul interpretat prodigios de Mario Casas își atinge obiectivul nirvanei în spațiul concentraționar, unul ceva mai strâmt decât întreaga noastră lume care doar ne amăgește cu libertatea autodeterminării. Este concluzia amară a unui film-pamflet, pe care autorul său l-a prezentat la Q&A cu eleganță și farmec personal, luminând sala după bolgia privită pe ecran.