Festivalul Internațional de Film Transilvania – TIFF.23

Labirinturi artistice. A cincea zi de TIFF 2024

de Dinu-Ioan Nicula

Așteptat la TIFF Lounge pentru a detalia arhitectura programului acestei ediții, Mihai Chirilov nu a recurs la obișnuitele recomandări – dat fiind că deja le-a făcut în media, chiar „en detail” –, ci a purtat cu moderatorul Mihnea Măruță un dialog percutant, vizând schimbările care au avut loc în ultimul deceniu în peisajul festivalier internațional. Directorul artistic al TIFF a infirmat ideea încetățenită că nu prea există bani pentru producția cinematografică, contraatacând cu aserțiunea că aceste fonduri pot fi accesate din plin, dar rezultatele sunt îndeobște mediocre, adică filme conformiste din punct de vedere sociopolitic. Devoalând mărirea substanțială a echipei sale de selecționeri (de la trei la șapte), Mihai Chirilov a mărturisit dificultățile în a găsi pepita de aur în noianul de filme primite spre includere în program și a pus pe tapet câteva subtilități curatoriale, văzute în interdependență cu alte evenimente majore de această factură.

Unul dintre titlurile aflate pe lista „must-see” a fost Scriitorul/The Writer, al tânărului lituanian Romas Zabarauskas. În manieră Kammerspiel, cu texte rostite impecabil ca dicție, avem un film-dezbatere pe teme actuale, dintre care în prim-plan este adusă cea a asumării identității sexuale. Trecuți demult de vârsta tinereții, cei doi eroi, proveniți din Uniunea Sovietică – unul emigrat în Statele Unite, celălalt rămas în Lituania natală –, se reunesc peste Ocean după o lansare de carte a „americanului”, laitmotivul fiind soarta tragică a unui coleg de armată al lor, gelos pe iubirea care îi lega pe cei doi, atunci când erau îmbrăcați în haine militare. Dacă discuțiile politice sunt minate de platitudini (stabilit la New York, Kostas își permite să aibă tendințe de stânga, pe când Dima, cel rămas la Vilnius, se înverșunează în anticomunism), dihotomia bisexualitate (Dima) vs. coming out (Kostas) este pusă în operă cu rafinament, apelând la muzică de jazz și la ecleraje, care dau șarm intimității autumnale a celor două vieți.

Un peren simbol queer este celebra dansatoare americană Loïe (Marie Louise) Fuller, eroina documentarului Fascinația luminii/Obsessed with Light (regia Sabine Krayenbühl Saunders și Zeva Oelbaum), prezentat open-air în curtea interioară a Muzeului de Artă. Cunoscută mai ales pentru „dansul serpentin” care a generat un nesfârșit șir epigonic, ajuns până la Shakira, figura lui Loïe Fuller este mult mai complexă, fiind vorba de o pionieră a stage lighting-ului, personalitate care a reflectat în adâncime asupra menirii dansului. De asemenea, coregrafa americană are și un coté românesc, realizând în 1920 Le Lys de la vie (în coregie cu iubita ei, Gab Sorère), care pornește de la cartea omonimă a Reginei Maria. Cele două autoare ale documentarului prezentat la TIFF împletesc cu măiestrie conceptul biografic și cel de moștenire artistică, creația lor fiind pe drept cuvânt inclusă în secțiunea (din păcate mai redusă, față de anul trecut) „Larger than Life”. Tot aceeași emblemă și tot același spațiu de proiecție au marcat, cu o seară înainte, filmul Felix, îndrăznește să visezi/Felix, Dare to Dream (regia Morgan Bertacca și Valerio Boriletti), dedicat familiei elvețiene Leu (soții Felix și Loretta, precum și fiul lor Filip), specializată în arta tatuajului. Documentarul este valoros în privința ilustrării epocii hippy, în care bizareriile lui Felix s-au înscris de minune, dar e ceva mai puțin relevant din unghiul de vedere al filozofiei tatuării. Întrebată la Q&A dacă familia sa are origini românești (nu doar pe baza numelui Leu, dar și a câtorva prenume), Loretta a negat viabilitatea unei asemenea ipoteze, care la un moment dat părea indirect validată de film.

În fieful artei plastice se petrece și insolita poveste de dragoste din Omul de argilă/L’Homme d’argile, debutul în lungmetraj cu care s-a înscris în competiție cineasta franceză Anaïs Tellenne. Mixând tema recurentă „frumoasa și bestia” cu mitul lui Pygmalion și al Galateei (genurile fiind aici inversate), filmul a trenat un timp, până la realizarea chimiei dintre sculptorița lipsită de prejudecăți și ciudatul paznic al unui han, deloc tânăr, iar chipeș nici atât. Contrastul dintre aparență și esență este sublimat în meșteșugul modelării lutului, care, la apogeul filmului, devine veșmântul modelului masculin denudat. Răspunzând discret unui precept al zilei („Nu există om urât”), Omul de argilă a mers la inimile multor spectatori, lucru firesc atunci când în fruntea genericului sunt actori proteici precum Emmanuelle Devos și Raphaël Thiéry.