Festivalul Internațional de Film Transilvania – TIFF.23

Metropolis la Bonțida

de Marian Țuțui

Am plecat spre Bonțida în timpul partidei de tenis la dublu dintre Simona Halep – Andrei Pavel și Steffi Graf – Andre Agassi (care se disputa chiar la Cluj), precum și al meciului Spania-Croația de la Campionatul European de Fotbal. Sincer, nu îmi pare rău. Auzisem despre restaurarea filmului Metropolis (1927), al lui Fritz Lang, pe baza unei copii aproape complete, dar degradate, găsite în Argentina, iar spectacolul nocturn al filmului cu o orchestră lângă Castelul Bánffy nu m-a dezamăgit defel. Am recunoscut mai ales curtea interioară a castelului din Pădurea spânzuraților, căci clădirile sunt în proces de restaurare. Cred că au fost vreo 500 de spectatori, care s-au dovedit peste așteptări. Doar vreo 30 au plecat înainte de terminarea filmului (la Cinematecă am văzut plecând mai mulți, de pildă la Privirea lui Ulise, al lui Angelopoulos).

Proiecția acestei copii aproape complete cu acompaniamentul muzical inspirat al formației italiene Edison Studio mi-a dat senzația nu a revederii filmului, ci a vizionării unui remake copleșitor. Doar la prima vedere H. G. Wells are dreptate. El imaginase încă din 1895, în romanul „Mașina timpului”, o transformare a claselor sociale în specii diferite, eloii cei diafani locuind la suprafața pământului, iar morlocii cei abrutizați, dedesubt. Și Aelita, al lui Iakov Protazanov, după romanul lui Alexei Tolstoi, precedă cu patru ani filmul lui Lang, însă raportul dintre îndrăgostiți e inversat, căci Aelita e o prințesă marțiană. Pe Wells cel mai mult l-a dezamăgit la Metropolis finalul naiv, în care ni se explică că, pentru ca brațele și creierul să fie în armonie, este nevoie de inimă, iar Feder, fiul idealist al primarului Metropolisului, va ilustra acest lucru.

Însă povestea imaginată de Thea von Harbou și Fritz Lang este atât de bogată în idei și imagini memorabile, încât conduce inerent spre multe alte asociații, de data aceasta Metropolis precedând alte pelicule celebre. Când vedem șosele suspendate și vehicule zburătoare printre zgârie-nori, ne gândim fără să vrem la Al cincilea element (1997), al lui Luc Besson. Imaginile recurente cu muncitorul care învârtește cu greu limbile unui ceas ne amintesc de Timpuri noi (1936) și Underground (1995). Potențarea tensiunii prin înfățișarea reacției copiilor la inundație pare că i-a inspirat pe Spielberg și pe George Miller, în Mad Max (1979). Iar inundarea unui oraș o mai găsim în animația Furnicutze (r. Eric Darnell și Tim Johnson, 1998). Putem descoperi elemente comune chiar și în cinematografia noastră. Inocența lui Feder și unele exterioare readuc în memorie S-a furat o bombă (1962), de Ion Popescu Gopo, iar machiajul excesiv și ușor efeminat amintește de Jean Georgescu tânăr. Asemenea asociații, inerente sau forțate, ne fac să înțelegem mai bine de ce deopotrivă cinematecile și selecționerii festivalurilor readuc în atenție câte un film după 20, 30 sau 50 de ani. În timp, se fac alte comparații, iar realitatea devine cel mai aspru critic al previziunilor științifice.

În plus, e bine să vedem acest film sau, de pildă, Fahreneheit 451 (François Truffaut, 1966), după romanul lui Ray Bradbury din 1953, ca să verificăm dacă nu cumva ne îndreptăm spre un viitor nedorit. Când a apărut Metropolis,Republica de la Weimar se confrunta deopotrivă cu criza economică și disoluția democrației. Astăzi, avem un război între țări care se acuză reciproc de fascism, iar democrația pare iar în criză. Închiderea granițelor, propusă azi, pare aproape la fel de naivă precum distrugerea mașinilor din film sau cea care a avut loc în realitate în Anglia în secolul XIX.

Edison Studio a contribuit din plin la spectacol cu un bogat repertoriu de sunete care amplifică tensiunea și compensează lipsa dialogurilor din unele părți ale filmului. Muzicienii utilizează adesea pufăituri, scrâșnete și bocănituri cu ecou, care amintesc de albumul „Revolutions” (1988), a lui Jean-Michel Jarre. Tensiunea urmăririi Mariei de către savantul Rotwang este amplificată cu o serie de lovituri rapide de tobe și sunet de orgă electronică cu ecou. În mod constant se imită sunetele flamelor scurtcircuitelor și laserelor. Surprinzătoare, dar inspirată, este recurgerea la sunetul clopoțeilor în scenele în care eroii salvează copiii.

Finalul cine-concertului m-a uimit. Mai văzusem câteva sute de cinefili părăsind o piață după un spectacol nocturn. Cei vreo 500 de spectatori erau puțin înfrigurați și înfometați, dar au găsit ceva de ronțăit la miezul nopții: kurtocs kalacs. Și, fiindcă erau la 33 de kilometri de Cluj-Napoca, s-au urcat apoi în patru autocare și vreo sută de automobile, care au plecat în șir indian din Bonțida.