Joia TIFF-ului a adus, în cadrul Zilelor Filmului Românesc, două titluri care au fost prezentate în acest an în cele mai importante festivaluri internaționale ale primului semestru, iar numitorul comun al așteptatelor premiere este că pun un accent special, dar din unghiuri diferite, pe viața copiilor de la țară.

Cu Atlasul universului, Paul Negoescu a reușit să fie selecționat la Berlinală, în secțiunea „Generation Kplus”, unde a câștigat o mențiune specială, fiind inclus apoi și în programul „Cannes Écrans Juniors”. Pornind de la scenariul lui Mihai Mincan (pe care l-au dezvoltat împreună), proteicul regizor și-a atins ținta de a realiza un film pentru copii – fapt pentru care Atlasul universului a fost inclus și în secțiunea MiniTIFF –, considerând că acest gen este insuficient reprezentat în cinematografia românească actuală. După un preambul în familie (părinții fiind interpretați de Andreea Grămoșteanu și Marin Grigore, soți și în viața reală), micul erou, Filip, pornește din sat, împreună cu tatăl său, spre a cumpăra de la oraș perechea de adidași pe care și-i dorea. Însoțit până la un punct de părintele său (un hâtru bahic care vorbește în zicale), copilul își continuă singur drumul, care are atât alura unei aventuri, cât și a unui parcurs formativ. Nu lipsește simbolistica, dar în registru soft demitizator: câinele negru care-l însoțește este botezat Mbappé, iar căutarea pantofului desperecheat amintește de „Cenușăreasa”.
Imaginea semnată de Ana Drăghici și muzica lui Marius Leftărache creează backgroundul de un realism magic într-o poveste despre comuniunea sufletească dintr-un mediu pe care tehnologia n-a reușit încă să-l aducă „în rândul lumii”. Chiar dacă actorul-copil Matei Donciu nu excelează în rolul principal, interpretarea sa e corectă, pe linia seriozității neabătute a celui cu frică de părinți și de Dumnezeu, de o cu totul altă factură decât adolescenții din De capul nostru (Tudor Cristian Jurgiu, 2026), prezentat tot ieri la Cluj.

Fulminantul succes al lui Cristian Mungiu la Cannes a făcut ca participarea lui Radu Jude pe Croazetă, în secțiunea „Quinzaine des Cinéastes”, cu Jurnalul unei cameriste/Le Journal d’une femme de chambre, să aibă la noi un ecou estompat, lucru nemeritat dacă ținem cont de cariera prodigioasă a cineastului. Pe de altă parte, filmul pare a fi mai puțin ambițios în raport cu precedentele creații ale lui Jude, poate fiindcă și producătorul principal, francezul Saïd Ben Saïd, nu i-a dat aceeași libertate de care regizorul se bucurase în România. Romanul omonim al lui Octave Mirbeau a fost o sursă nesecată de inspirație pentru cineaști (Jean Renoir, Jesus Franco, Luis Buñuel, Benoît Jacquot), dar Radu Jude nu intenționează o anumită poziționare în raport cu predecesorii săi, ci dezvoltă o adaptare proprie.
Camerista română Gianina, interpretată de Ana Dumitrașcu (rol principal în Imaculat, Monica Stan și George Chiper-Lillemark, 2021, dar și un cameo în Dracula lui Jude) este angajată la o familie de intelectuali din Bordeaux, spre a avea grijă atât de menaj, cât și de copilul lor, Louen. De proveniență rurală (dar purtând la lucru un batic care trimite spre cultura romă), Gianina are partitura migrantului cu probleme cauzate de foștii patroni, dar acum respectat pe cât se poate și care nu este tratat un cetățean de mâna a doua din cauza provenienței românești, ci eventual pentru că, din perspectivă „clasistă”, are o condiție profesională inferioară.

Latura teatrală a Gianinei este multiplă, fapt prin care Radu Jude îmbogățește personajul desprins din proza lui Mirbeau. Tânăra joacă într-o formație de amatori, bazată pe concepte progresiste (integrarea străinilor în trupă, coordonator pentru scene de sex etc.), condusă de regizoarea interpretată de Ilinca Manolache, dar proiectul eșuează atât din motive administrative (devoalarea migrantului duce la expulzarea lui), cât și a fricțiunilor interne, aceleași ca și în mediul „burghezilor” francezi, care dezbat la cină problema ucraineană. În raporturile cu aceștia, Gianina dublează obediența cu înjurăturile rostite in petto, care seamănă mai curând cu niște aparteuri teatrale decât cu defulări. Last but not least, camerista își joacă rolul de mamă în fața propriei fetițe (rămasă în grija bunicii), cu care comunică video prin telefon, făcându-i diverse mizanscene. Pentru Louen păstrează basmele precum „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, macabru în accepțiunea părinților străini, dar nu și a copiilor români care fac live cu tăierea gâtului găinilor. Multpopularizata procedură a lui Jude și Marius Panduru de a filma cu mobilul este etalată aici precum culisele unui teatru, în aproape jumătate din Jurnalul unei cameriste (cealaltă fiind turnată cu uzuala cameră de luat vederi).
Tema migrantului român nu este deloc nouă în cinematografia românească, iar Clara (Sabin Dorohoi, 2023) a reflectat, păstrând proporțiile, aceeași disperare a copilului rămas departe de mamă. Radu Jude o abordează din unghiul criticii sociale pe care i-l cunoaștem, în parte sincron cu abordările din volumul „Romanian Capitalism on Film: Microhistories of Hope, Anxiety and Adaptation”, de Constantin Pârvulescu și Claudiu Turcuș, a cărui lansare de la TIFF Lounge, având-o invitată – pe lângă autori – și pe Geanina Cărbunariu, a fost moderată de colegul nostru Mihai Fulger. Verva celui care a realizat Kontinental ’25 (film acum citat prin panorama deșertăciunilor imobiliare din Valea Plângerii, ca și prin cerșetorii de pe stradă) pare totuși să fi scăzut, lui Radu Jude priindu-i mai mult propriile scenarii originale, decât perindarea pe urmele buñueliene din ecranizarea după Mirbeau (1964) și Farmecul discret al burgheziei (1972), opere de vârf ale celui care este o icoană laică pentru autorul român.