REVISTĂ PUBLICATĂ DE UNIUNEA CINEAŞTILOR DIN ROMÂNIA

contact@revistafilm.ro

revistafilmucin@gmail.com

Teodor Butănescu și Adrian Văncică în Nu e locul tău aici (r. Florin Șerban)
Credit foto: Fantascope Films
Objet a (r. Ann Oren)
Credit foto: Juan Sarmiento G., Schuldenberg Films
I Rarely Wake Up Dreaming (r. Isabelle Stever)
Credit foto: X Filme Creative Pool GmbH
Thính Giác/Hearing (r. Lê Bảo)
Credit foto: Heretic, Locarno Film Festival

Festivalul de Film de la Locarno 2026


Noul Florin Șerban, într-o companie eclectică

de Mihai Fulger

14 august 2026

Ediția a 79-a a Festivalului de Film de la Locarno (5-15 august 2026) marchează revenirea lui Florin Șerban într-o importantă competiție internațională, la opt ani de la Dragoste 1. Câine (Sarajevo). Nu e locul tău aici, al cincilea lungmetraj lansat de cineastul român, este o puternică dramă despre relațiile dificile dintre părinți și copii (amintind – tematic și stilistic – de anii de glorie ai Noului Cinema Românesc), ce se transformă într-un portret al primei generații ajunse la maturitate după 1989, care a crezut (mai crede?) că poate schimba lumea. În rolul chirurgului văduv Marius Călimănescu, a cărui siguranță o urmărim surpându-se gradual pe ecran, Adrian Văncică face cel mai bun rol al său de cinema de până acum. Din distribuția filmului (bine aleasă și condusă) mai fac parte 18 actori care auurmat cursurile Școlii de Film a lui Florin Șerban, în frunte cu Teodor Butănescu (Ioan Călimănescu). Secvența confesiunii fiului în fața tatălui este antologică.

Nu e locul tău aici, asupra căruia voi mai reveni pe larg, este unul dintre vârfurile unei competiții principale („Concorso Internazionale”) cuprinzând 17 lungmetraje de ficțiune, toate prezentate la Locarno în premieră mondială. O competiție mai eclectică decât am văzut la alte festivaluri de categoria A.

O comedie satirică semnificativă pentru vremurile noastre, în care „mama-natură”, antropomorfizată, distruge universul aparent perfect al unui power couple de chirurgi (foarte diferiți de Marius al lui Florin Șerban, dar legați de acesta prin obsesia controlului), pentru a-i (re)învăța pe cei doi parteneri să se descopere asemenea primilor oameni: Objet a (titlu lacanian pentru o coproducție Germania-Luxemburg-Grecia), în regia lui Ann Oren, care debutase în lungmetraj cu Piaffe, una din revelațiile lui 2022. O intensă poveste de dragoste queer, plasată pe fundalul primelor luni ale invaziei rusești, cu umor negru, mizanscene meșteșugite și un final implacabil: I Rarely Wake Up Dreaming (Germania-Ucraina), de Isabelle Stever. O mostră memorabilă de slow cinema asiatic, despre tăcerea asurzitoare, care se cere echilibrată, și despre imposibilitatea comunicării (sau de a cere iertare): Thính Giác/Hearing (Singapore-Vietnam-Norvegia-Franța-Indonezia-Arabia Saudită-Cambodgia-Thailanda-Taiwan), film scris și regizat de Lê Bảo.

O meditație, superb filmată pe 16 mm, asupra sinuciderii asistate ca business și a metamorfozelor provocate de întâlnirile regulate cu moartea, condimentată cu niște gangsteri ridicoli și o iubire imposibilă: Violence du corps de l’autre/Nobody’s Violence (Canada), cea mai recentă creație a lui Denis Côté. O altă meditație, în stilul bine cunoscut al cineastului Hong Sang-soo (secondat din nou de actrița Kim Min-hee), despre familia cu care te naști și cea pe care o capeți, dar și despre a face filme doar pentru a încerca să conservi cumva frumusețea din jur: Nun Dul Dega Eomne/Nowhere to Lay My Eyes (Coreea de Sud). Un road movie inventiv, inspirat de un caz real, vorbind despre îngrijorătoarea violență adolescentină, dar și despre (de)colonizarea lumii: Manhunt (Canada), Wayne Wapeemukwa.

Un thriller queer în care minoritățile marginalizate sunt masacrate cu crucea în mână, dar o intervenție supranaturală îndreaptă lucrurile: A Margem do Rio/The Riverbank (Brazilia-Germania), scris și regizat de Matheus Farias și Enock Carvalho (singurul lungmetraj de debut selectat în „Concorso Internazionale”). Un alt road movie abordând minorități, însă unul privilegiind lirismul în defavoarea progresiei dramatice, pentru a reliefa reconcilierea cu trecutul (reprezentat cu sprijinul multor secvențe de arhivă iscusit inserate) a protagonistei pasionate de sunete: Lejos de los árboles/Far From the Trees (Spania-Peru-Italia), de Meritxell Colell Aparicio. Un triptic dramatic despre locuitorii Punjab-ului de azi, care resimt încă efectele Partiției din 1947: Rehmat (India-Franța), al lui Gurvinder Singh.

Un alt triptic poetic, despre trei vârste ale naturii și ale omului, reunite cam artificios: francezul D’ici là, scris și regizat de Sarah Leonor. O comedie corală, cu câteva momente amuzante, având în centru niște mafioți de mahala, plus un crocodil: O Jacaré (Elveția-Portugalia), de Basil Da Cunha. O copie de Joachim Trier, care își pierde orice urmă de șarm prin bălăriile elene: Brave New Love (Danemarca-Suedia-Grecia), de Maria Bäck.
Un coming-of-age ce începe antrenant, „clipangistic”, și sfârșește lamentabil, dar măcar o are pe Monica Bellucci într-un rol savuros: italianul Ketticè, cu scenariul și regia semnate de Giovanni Tortorici. Două basme cinematografice, în intenție pentru adulți, dar naive cât cuprind pământul și luna: Princesa Burro/Donkey Princess (Chile-Franța-Uruguay-Țările de Jos-Germania), de Cristóbal León și Joaquín Cociña, și The House on the Moon (Singapore-Taiwan-Germania-Indonezia), de Nelson Yeo. Ultimul, dar și cel din urmă titlu: Alberi erranti/Wandering Trees (Italia), adaptarea lui Salvatore Mereu după romanul lui Alberto Capitta, un film mai potrivit, poate, ca miniserie pentru micul ecran, de văzut duminică dimineață în familie. Vorba lui Florin Șerban: „Nu e locul tău aici”.