Deşi încă de anul trecut prestigiosul Festival de la Cannes se ambiționase să dea lecţii celor care puneau în scenă – până nu demult – cea mai luxoasă gală cinematografică, cea a Oscarurilor, în 2024 eforturile s-au amplificat: atât programul, cât şi accesoriile lui spectaculare au întrecut aşteptările. Mai mult ca oricând, defilarea pe covorul roşu a echipelor de realizatori şi vedete a ţintit creşterea efectului mediatic, iar ținutele somptuoase şi interacţiunea jucăușă a protagoniştilor cu privitorii au fost supuse unei regii menite să surprindă neapărat. Jocul de cuvinte „il faut montrer avant de monter les escaliers” („trebuie să arătaţi, înainte să urcaţi scările”) a fost la ordinea zilei. Filmată din dronă sau din perspective surprinzătoare, venirea participanților a ţinut să marcheze efortul organizatorilor de a reuni și vedete de altădată (Faye Dunaway sau Jane Fonda, asociate mai ales cu secţiunea „Cannes Classics”), și pe Meryl Streep, pentru a primi un Palme d’Or onorific, și cineaşti care au schimbat legea în cinemaul american al anilor ’60-’70, Noul Hollywood devenind o etapă revoluţionară în istoria filmului, cu figuri legendare precum Francis Ford Coppola ori Paul Schrader, concurenți acum cu Megalopolis şi, respectiv, Oh, Canada.

Mai mult ca oricând, la Cannes 2024 s-a demonstrat că trebuie să ţinem pasul cu noutatea, înfiinţarea noii Competiţii imersive fiind surpriza plăcută a ediţiei. Delegatul General Thierry Frémaux, aflat în ultimul său an contractual, a declarat: „E timpul să includem creaţia imersivă în lunga istorie a artelor narative”. Desfăşurată în decorul futurist al pavilionului Cineum, dotat cu infrastructura de ultimă oră necesară producţiilor VR și vizitat de miniștrii culturii din Franţa şi Elveţia, noua secţiune ne-a adus şi nouă, românilor, o doză de mândrie naţională, deoarece cineasta transmedia Ioana Mischie a fost selectată, cu Human Violins – Prelude (Multi-User Version), alături de alte şapte creaţii din ţări aflate în avans tehnologic faţă de noi. Sper ca această creaţie atât de avangardistă să fie făcută accesibilă şi publicului nostru, pentru a se putea emoționa şi el privind această poveste plină de tâlc despre artă ca mijloc de supravieţuire.

Dacă tot am început să amintesc succesele româneşti la recenta ediţie a Cannes-ului, nu se poate să nu ne referim la onoranta selectare în competiţia oficială a lungmetrajului lui Emanuel Pârvu care demască homofobia, Trei kilometri până la capătul lumii, în general bine primit de critică şi câştigător al premiului Queer Palm, acordat producţiilor ce abordează tematica LGBT. Preşedintele juriului la această secţiune, cineastul belgian Lucas Dhont, a înmânat şi prezentat premiul, considerând că filmul reprezintă „o descompunere dură şi desăvârșită a unui sistem al violenţei”. Şi o altă prezenţă românească a fost foarte aplaudată: documentarul de lungmetraj dedicat lui Ilie Năstase, Nasty, de Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu și Tudor D. Popescu, prezentat în secţiunea „Special Screenings”. Participarea unor personalităţi intervievate în filmul despre cel care a marcat definitiv evoluţia tenisului – Năstase însuşi, Ion Ţiriac, Virginia Ruzici, Boris Becker etc. – a intensificat interesul pentru proiecţia transformată într-un adevărat eveniment.

Dar, desigur, privirile celor care urmăreau defilările pe covorul roşu au fost acaparate mai ales de vedete şi figuri exotice. Prezenţa unor actori americani în producții europene sau, invers, a unor actori europeni în producții americane a fost un motiv suplimentar de atracţie pentru filme precum Substanţa, de Coralie Fargeat, cu Demi Moore într-un rol inspirat de personalitatea ei, ori Giulgiul/The Shrouds, de David Cronenberg, cu Vincent Cassel și Diane Kruger. Ca observaţie generală, multe filme selectate sunt coproducţii sau au echipe multinaționale, cum e şi „noul Yorgos Lanthimos”, cel al cărui Poor Things, premiat la Veneţia, a devenit multicandidat la Oscar şi a câştigat patru trofee. Vedeta oscarizată pentru rol, Emma Stone, joacă acum în lungmetrajul cu poveşti întretăiate Kinds of Kindness, alături de colegul din distribuţia celuilalt, Willem Dafoe. Dar cel aflat pe poziţia a treia a distribuţiei, Jesse Plemons, a fost cel care a câştigat Premiul pentru Cel mai bun rol masculin.

Ar trebui remarcat că ediţia 2024 n-a fost una de excepţie și puţine titluri au întrunit unanimitatea părerilor favorabile, după aprecierile publicate de „palmometrul” cu steluțe cotidian. Mai spre final au apărut favoritele care s-au regăsit apoi în palmares. Ar fi vorba despre un film venit din India, All We Imagine as Light/Tot ce ne închipuim că e lumină,de Payal Kapadia, o poveste delicată despre sentimentul de solidaritate salvator pentru trei protagoniste destul de lovite de viaţă (Marele Premiu), ori comedia cu accente de thriller Emilia Pérez, regizată de Jacques Audiard (Premiul Juriului şi Premiul de interpretare feminină acordat ansamblului interpretelor Selena Gomez, Karla Sofía Gascón, Zoe Saldaña și Adriana Paz). A impresionat şi noul film semnat de Mohammad Rasoulof, The Seed of the Sacred Fig/Sămânţa smochinului sfânt (Premiul Special şi Premiul FIPRESCI), lungmetrajul realizat pe furiş de cineastul iranian condamnat la opt ani de închisoare, care a reuşit să fugă din ţară şi să ajungă la Cannes. Chiar în zilele proiecţiei de pe Croazetă a filmului s-a publicat ediţia online a cărţii „Mohammad Rasoulof: Un cineasta íntegro”, de Jose Cabrera, Diego Morán și Andreea Pătru, iniţiativă a Festivalului Internaţional de Film de la Valladolid.

Aşa cum se anticipase, cineastul portughez Miguel Gomes a câştigat Premiul pentru regia rafinată a lungmetrajului Grand Tour. La Premiul pentru scenariu, palmaresul menţionează un nume feminin, Coralie Fargeat, pentru Substanţa, un film despre pactul faustic generat de obsesia unei femei de a rămâne tânără. Premiul Caméra d’Or, pentru debut, i-a fost atribuit lui Halfdan Ullmann Tøndel, pentru Armand, în timp ce Palme d’Or pentru scurtmetraj a fost câştigat de sârbescul The Man Who Could not Remain Silent/Omul care n-a putut să tacă, de Nebojša Slijepčević.

Anunţat abia în finala galei, după acordarea unui Palme d’Or onorific americanului George Lucas (înmânat chiar de camaradul acestuia, Francis Ford Coppola), principalul premiu al ediţiei, Palme d’Or-ul 2024, a demonstrat că juriul condus de regizoarea Greta Gerwig nu s-a temut să atribuie trofeul unui film american cu adevărat independent (Anora,de Sean Baker), care demonstrează consecvența autorului său faţă de angajamentul de a aduce pe ecran personaje din realitatea americană marginalizată sau subreprezentată. Semnatar al unor filme precum Tangerine, The Florida Project sau Red Rocket,Baker descrie şi de această dată, pe un ton dramatico-umoristic, disperarea celor care, pentru a supravieţui, aleg să-şi vândă trupul. Evitarea accentelor moralizatoare sau pilduitoare şi evidenta lui cultură cinematografică l-au făcut agreat pe regizorul american devenit un obişnuit la Cannes, pe care trofeul de acum ar putea să-l ajute să obţină mai uşor finanţare.

O altă noutate a programului Cannes 2024 a fost acordarea unui Palme d’Or studioului japonez de animaţie Ghibli, fondat în 1984 de marele maestru Hayao Miyazaki, împreună cu Isao Takahata. Este prima oară când la festivalul de pe Croazetă se acordă un astfel de trofeu unui studio şi nu unui cineast, deşi Miyazaki este figura internaţional respectată şi preţuită. Supranumit „noul Disney”, el a semnat lungmetraje care au emoţionat şi impresionat milioane de fani, iar personajele sale din Vecinul meu Totoro, Prinţesa Mononoke, Ponyo sau recent oscarizatul The Boy and the Heron au devenit noile repere în imaginarul îndrăgit de copii, adolescenţi, dar şi adulţi care nu cred că animaţia e un divertisment infantil. Oscarul câştigat anul acesta consolidează prestigiul acestui uriaş artist, care a schimbat reflexele publicului de pretutindeni ce iubeşte acest mediu audiovizual.

Multe ar mai fi de spus/scris despre ediţia 2024 a Cannes-ului, cu multe secţiuni pe care nu le-am abordat, cu premiere pe care le vom vedea probabil în festivalul Les Films de Cannes à Bucarest sau în altele. Aş mai menţiona însă prezențe româneşti: Sebastian Stan în rolul lui Donald Trump în The Apprentice, de Ali Abbasi, Anamaria Vartolomei în Maria, de Jessica Palud, sau, la Marché du Film, lungmetrajul Enescu, jupuit de viu, de Toma Enache, care va avea premiera la toamnă.