Cronica filmului

„Orfan”

O lume orfană de transcendent

de Dinu-Ioan Nicula

15 septembrie 2026

Fiu al lui András Jeles – important regizor maghiar al anilor ’70-’90 din secolul trecut –, László Nemes a urmărit să se raporteze prin diferență la moștenirea paternă. În timp ce tatăl a ajuns la Veneția în 1979 cu modernistul Micul Valentino/A kis Valentinó (despre care s-a spus că a anticipat stilul lui Jim Jarmusch), László Nemes a ales calea unui academism care, după debutul oscarizat cu Fiul lui Saul/Saul fia (2015), a devenit tot mai vădit în Amurg/Napszállta (2018) și în mai recentul Orfan/Árva (coproducție Ungaria-Marea Britanie-SUA-Cipru-Franța-Germania), film prezentat la ediția 2025 a Festivalului din Lagună și distribuit în România, din 3 iulie 2026, de Independența Film. Opțiunea ar părea demonstrativă, poate chiar rebelă, însă ea derivă natural din structura intelectuală sofisticată a regizorului, ca și dintr-o cultură vizuală temeinică, formată la Paris și New York.

Și în al treilea lungmetraj al său, Nemes gravitează la modul relativist în jurul paradigmei evreității, fără accentuările convenționale pe care trendul contemporan le-a adus în atâtea producții din întreaga lume. În timpul prigoanei antisemite din Ungaria, tânăra Klára a fost salvată de un măcelar care a ascuns-o în casa lui (probabil riscându-și viața), în timp ce soțul ei a luat drumul fără de întoarcere al lagărelor morții. Din recunoștință, din obligație sau din iubire pentru salvator, ori din toate acestea la un loc, femeia a legat cu el o relație intimă, al cărei rod a fost un băiat, pe nume Andor Hirsch. Lăsat pentru protecție la orfelinat, el este recuperat de mama sa în 1949, iar Revoluția din 1956 îi surprinde pe cei doi ducând la Budapesta o existență modestă, bazată pe salariul primit de Klára de la băcănia unde lucrează și care, înainte de război, fusese deținută de familia ei. Așa cum deja se cunoaște, povestea este chiar a bunicii regizorului.

Peisajul citadin care predomină în Orfan, cel al anului 1957, este unul pământiu, al capitalei care a rămas vizibil marcată de luptele de stradă duse în toamna precedentă împotriva ocupantului sovietic. Tonurile sumbre și obscuritatea sunt predominante, în rimă cu psihologia micului erou, care divinizează ideea de tată – nu a celui ceresc, pentru că băiatul detestă sinagoga, ci a celui pământesc, în persoana celui care i-a fost soț mamei. Acestuia îi adresează invocațiile sale, atunci când se ascunde în centrala termică a casei, dar în calea cultului pe care-l oficiază apare un obstacol: măcelarul, rămas fără soție și copil (au fugit din Ungaria în octombrie 1956), vrea să-și refacă viața, cu cea pe care a ascuns-o în timpul urmăririi evreilor și cu fiul ei, pe care-l consideră a fi progenitura lui.

Având un fler aparte, László Nemes l-a descoperit pe Bojtorján Barabas pentru rolul lui Andor, chip serafic, dar personalitate inflexibilă (binom care adesea definește radicalitatea), iar pentru a-l întruchipa pe măcelar a recurs la prodigiosul actor francez Grégory Gadebois, omul a cărui motocicletă cu ataș circulă prin bolgiile epocii. Abil, regizorul maghiar nu-l demonizează, dar nici nu face din el clișeistica „brută cu inimă de aur”. Grație celui care a fost Jean Valjean în filmul lui Éric Besnard din 2025, cineastul ne oferă un prilej de reflecție asupra balastului pe care îl are propria noastră istorie (personală sau generală), ca și a sclipirii de lumină pe care trebuie s-o acceptăm că există chiar și în smârc. Actorul-copil și artistul matur alcătuiesc un tandem pe care iscoditoarea cameră de luat vederi a lui Mátyás Erdély îl privește ca fiind fața și reversul aceleiași monede cu care destinul se joacă, așteptând să vadă pe care parte va cădea. Înțelepciunea strămoșilor ei vorbește prin Klára (echilibrat interpretată de Andrea Waskovics), atunci când îi spune copilului: „Cu cât îl vei urî mai tare, cu atât vei semăna mai mult cu el!”. Tată, mamă și fiu se regăsesc la final în roata mare de la bâlci, pe care se conturează steaua comunismului (și nu cea a lui David, cum a ținut un prezumțios comentator italian s-o vadă).
În această zonă politică, i s-ar putea reproșa lui Nemes o reflectare fragmentară a ecourilor Revoluției din 1956, mai ales printr-un personaj prea sumar conturat – fratele prietenei lui Andor, luptător antistalinist al cărui loc secret este devoalat securiștilor involuntar, dar fără remușcări, de către micul erou al filmului, care arată și pe această cale că este fiul tatălui său. Iluziile se sfârșesc în lumea orfană de transcendent și înrobită cărnii, iată unul dintre mesajele pe care cineastul le-a pus la păstrare în cutiile de peliculă ale creației lui, ca într-un ascunziș pentru vremuri viitoare.