Cronica filmului

„Iertarea”

O rugăciune în serviciul patriei

de Dinu-Ioan Nicula

23 septembrie 2026

Credincios memoriei tatălui său – reputatul psiholog care a făcut 16 ani de închisoare (1948-1964) –, Nicolae Mărgineanu continuă să realizeze filme axate pe drama deținuților politici din perioada criminală a lui Gheorghiu-Dej. Este un act de curaj și demnitate acum, când dușmanii poporului din anii ’50, deveniți eroii de la începutul anilor ’90, tind să ajungă iarăși în postura inamicului public numărul 1. Și, mai trist, copiii lor împărtășesc aceeași soartă. Anticomunismul se reduce la epoca post-1965, când torționarii din vremea stalinismului aleseseră libertatea (de a sta acasă la pensie sau în lumea largă), lăsând totuși în urma lor bombe cu explozie mult întârziată.

Precedentul lungmetraj de ficțiune al lui Nicolae Mărgineanu, Cardinalul (2019), a fost un biopic dedicat lui Iuliu Hossu, figură esențială a Bisericii Greco-Catolice și a rezistenței spirituale împotriva regimului impus de sovietici și de obedienții lor. În rolul principal, Radu Botar i-a dat marelui prelat o întrupare credibilă, surmontând dificultățile de producție (în parte financiare, în parte profesionale), specifice genului. Nu a ajuns să se confunde (sau să fie confundat) cu rolul, precum Robert Powell, interpretul lui Iisus din Nazareth (1977), al lui Franco Zeffirelli, dar putea rămâne o efigie a unei personalități care a modelat speranța celor cu Dumnezeu, în anii când la putere erau cei fără. În noul său film, Iertarea (al cărui titlu amintește de drama scrisă de Ion Băieșu, având un subiect nu cu totul diferit), cu premiera pe 18 septembrie 2026, Nicolae Mărgineanu a ținut să-l distribuie tot pe Radu Botar în rolul unui preot care este închis la Aiud – așadar, un déjà-vu care îi satisface pe fanii bravului actor sătmărean, însă lasă o senzație de repetitivitate, dat fiind că și în Cardinalul apărea un zbir care, determinat de situația soției, cădea la picioarele omului care înlocuise sutana cu zeghea.

După Fals tratat de mântuire a sufletului (2018, distins cu Premiul Academiei Române) și amintitul film biografic, regizorul recurge pentru a treia oară consecutiv la scenaristul Bogdan Adrian Toma, cu o solidă formație în domeniul filozofiei, pe care o predă la Chicago. Preocupat de confruntarea dintre Biserică și Putere, el a scris piesa „1949 (Judecata)”, excelent montată la Teatrul Metropolis de Emanuel Pârvu (care a și jucat, alături de Adrian Titieni). Îmbrăcarea personajelor în concepte i-a reușit autorului scenariului în primul film, a derivat aproape firesc în al doilea, însă s-a dovedit mai problematică în cel din urmă.

Transformarea gardianului Valeriu Tănase, care în 1958 l-a lovit barbar pe preot (nemulțumit că acesta nu a răspuns cooperant la gestul binevoitor de a-i oferi o pătură), este redată în două faze. Au trecut 20 de ani: mai puțini dacă ne uităm la lookul aproape neschimbat al lui Cuzin Toma, mai mulți dacă ținem cont de circulația automobilistică duminicală par-impar, introdusă în 1985, dar între asemenea detalii ne-am pierde. Cu o casă din care nu lipsesc cărțile și cu o soție cu aer fin (Ela Ionescu, cu o manieră interpretativă sigură), bătăușul a rămas la convingerea că loviturile administrate celor care „doreau să întoarcă ceasul istoriei” au fost un bine (și nu un rău) necesar țării. Atitudinea nu și-o va schimba în urma unei crize de conștiință, ci a uneia de insomnie, care-l determină să înceapă căutarea preotului mutilat de el odinioară. Pe această latură, Cuzin Toma este adecvat: umila rotiță a mecanismului infernal, trecută în cutia de rezervă, scapă de acolo și capătă autonomie. Acum, blândul Nea Vali constată, ușor frustrat, că angrenajul funcționează și fără el, ba chiar la calitate superioară: preotul cu codiță (Costel Cașcaval) căruia i se confesează este informator, la fel și ginerele spilcuit, care trăiește din bișniță (Rareș Florin Stoica, o revelație, așa cum a fost și în câteva spectacole de la Teatrul Mic). Pasul către alcoolism ajunge să fie inevitabil și aici începe declinul personajului atât în story, cât și din punct de vedere scenaristic.

Insignifiantului pensionar, o epavă a unei vremi care se considera a fi perimată, i se dă o atenție neverosimilă de către casta din care, pe ultima treaptă, făcea și el parte. Ofițeri rasați (Ioan Andrei Ionescu și, în rolul doctoriței „scorpii”, Ofelia Popii) vor să prevină deteriorarea imaginii MAI de către un bețivan scandalagiu și, în special, contactarea preotului Anton (care părea să nu fie în domiciliu forțat, ca Iuliu Hossu) de către apostatul cu table pe epoleți. Filmul alunecă treptat în neverosimil, iar Cuzin Toma dă acestei etape secunde a devenirii sale aspectul ambiției personale a gardianului de a fi iertat de preot, lucru pe care și acesta aștepta să-l facă, imobilizat în satul său uitat. Securiștii se mobilizează spre a împiedica întâlnirea de expiere a păcatului, dar nu izbutesc, pentru că acum locul e tutelat de oamenii buni: preoteasa (Maria Ploae) și clopotarul (Richard Bovnoczki, o compoziție care aduce o certă plusvaloare filmului). Și, mai ales, luminat de fostul gardian Valeriu Tănase, devenit prin căință un sfânt făcător de minuni.
Nobila idee care l-a animat pe Nicolae Mărgineanu îl putea duce către un dostoievskianism pentru care trebuia să caute cel puțin alt interpret principal. A preferat însă un film de reconstituire istorică, în care acuratețea elementelor e dificil de păstrat sub control, iar du-te-vino-ul pe scara timpului riscă să accentueze acest lucru. Salvarea vine tocmai de la acel old style al cineastului cu solide studii de operatorie, fiindcă legitimează întrebarea: într-o lume dedată culpabilizării generale, cine mai este dispus la iertarea individuală?