Până la proiecția în premieră mondială a filmului Arne Goes to Space, aș fi zis că descrierea unei populații rurale oarecare ca fiind o sumă de forme de degenerescență e o meteahnă românească sau cel mult balcanică. Acest debut al regizorului suedez Lars Vega are de toate pentru toți. Doi bătrâni, fiecare cu tabieturile lui, aflați într-un raport mai mereu conflictual, un meet-cute între două personaje neconforme cu standardele, un străin cumsecade catapultat într-o comunitate cu norme radical diferite, un E.T. căruia i se predă succint materia „Planeta Pământ și modul ei de funcționare”, același străin care învață o serie de datini și devine de-ai locului, o boală necruțătoare care schimbă totul, un bătrân mizantrop care se înmoaie treptat. Nu e un singur film, sunt mai multe. Păcat că mai toate sunt kitsch.

Rudă îndepărtată cu protagoniștii lui Cassavetes (sau ai lui Sean Baker, sau ai fraților Safdie), Danny (Liam Harkins) dă din coate, însă nu ajunge nicăieri. Doar că personajele lui Cassavetes, Baker și Sadfie sunt spectaculoase – și, ocazional, atașante – tocmai pentru că își pun la bătaie toate resursele (și nu sunt puține) pentru a-și atinge obiectivul, fie el și acela de a supraviețui și atât. Spre deosebire de ei, dacă îl dai afară pe ușă, Danny încearcă să intre la nesfârșit pe aceeași ușă, niciodată pe geam, beci, horn sau oriunde altundeva. Eforturile lui sunt îndreptate într-o singură direcție – a face ca businessul lui să atingă linia de plutire. E evident, chiar și pentru spectatorii nefamiliarizați cu subtilitățile coachingului personal, că lucrul acesta nu prea are cum să se întâmple, iar asta nu doar pentru că Danny e un perdant, la fel ca înaintașii lui. Ci și pentru că, deși e un soi de con artist, el e totodată un nătărău, ceea ce îl face destul de repede antipatic și izgonește – de asemenea prematur – surpriza din filmul lui Tom Nicoll. E clar că strădaniile lui Danny sunt sortite eșecului; dacă rămâne vreo incertitudine, aceea e direcția din care aspirațiile lui își vor primi lovitura decisivă.

Salvation atinge razant chestiunea manosferei. Mentorul lui Danny, ale cărui apariții coincid cu vârfurile filmului, li se adresează cursanților lui ca unor bărbați care trebuie să-și recapete prestigiul cuvenit (și abia apoi ca unor oameni în căutarea unei vocații sau, cel puțin, a unei surse de venit). Filmul ar fi putut sonda mai hotărât acest teritoriu. N-ar fi fost mai puțin previzibil, dar măcar ar fi devenit actual.

Mai puțin complezent cu așteptările și sensibilitățile spectatorilor de toate vârstele decât The Little Shop of Horrors, mai puțin strident decât Repo! The Genetic Opera și mai puțin inventiv decât Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street, musicalul Stuffed (r. Theo Rhys) suferă de pe urma unor protagoniști greu de îndrăgit și a unor cântece ușor de uitat. Repetitiv, gratuit, ba chiar pe alocuri insuportabil, debutul regizorului Theo Rhys e un film inegal și imperfect. Dar măcar nu e banal.

Deloc banală a fost și recepția Air France din vârful CN Tower, cea mai înaltă construcție din emisfera vestică. De acolo, i-am putut privi de foarte sus (mai exact, de la 346 de metri înălțime) pe jucătorii echipei de baseball locale și m-am simțit întrucâtva ca într-un film din seria Bond, căci am fost răsfățat cu stridii și caviar. Întrucâtva, căci lui Bond nu i-au căzut niciodată ochelarii de soare din buzunar nu se știe unde, în timp ce căuta din priviri următorul platou cu gust de prea mulți bani. Asta chit că episodul a declanșat un întreg demers detectivistic, fie el și lipsit de urmăriri, tentative reușite de seducție și nereușite de asasinat.
E drept și că încă nu i-am găsit. Timpul nu e pierdut.