Lansat în sălile românești pe 14 februarie 2025, filmul Iubire fără limite (L’Amour ouf/Beating Hearts), o coproducție franco-belgiană în regia lui Gilles Lellouche, este o alegere cum nu se poate mai potrivită pentru cuplurile ce doresc să-și petreacă Ziua Sfântului Valentin la cinema.

Francezul Gilles Lellouche, actor la bază, cu vreo 80 de roluri în ultimele trei decenii, mai trece din când în când în spatele aparatului de filmat, pentru a realiza câte un videoclip sau scurtmetraj, un segment dintr-un omnibus sau, mai rar, un lungmetraj, în colaborare sau singur. Și bine face că nu lucrează sub presiunea consacrării ca regizor, fiindcă fiecare film pe care-și pune semnătura devine o experiență cinematografică delectabilă (și nu doar fiindcă el operează de obicei în cadrul genului comic).

În Narco (coregizor: Tristan Aurouet, 2004), un loser narcoleptic (interpretat de Guillaume Canet, unul dintre colaboratorii favoriți ai lui Gilles Lellouche) își transformă visele „de superacțiune” (inspirate de producțiile nord-americane de serie Z devorate în copilărie, împreună cu tatăl său) în benzi desenate, numai că alții își însușesc opera lui, cu complicitatea apropiaților săi (soția și cel mai bun prieten, jucat de belgianul Benoît Poelvoorde, un alt colaborator de cursă lungă). În Înoată sau te scufunzi (Le Grand bain/Sink or Swim, 2018), un grup de loseri (printre interpreți, aceiași Canet și Poelvoorde) își fac o echipă de înot sincron și se înscriu la campionatul mondial pentru formații masculine, pe care, spre surpriza tuturor, îl și câștigă.

S-ar putea argumenta că și cei doi protagoniști din Iubire fără limite, cel mai recent – și cel mai ambițios – film regizat de Gilles Lellouche (care a scris scenariul împreună cu Audrey Diwan și Ahmed Hamidi, pornind de la un roman al irlandezului Neville Thompson), sunt niște loseri, dat fiind că tendințele lor autodistructive, combinate cu iubirea lor, căreia nu i se dă nicio șansă, le blochează calea către succes sau împlinire. Însă datele narative și profilurile personajelor sunt mai complexe de data asta, exhibarea extravaganțelor cedând locul aprofundării psihologice, iar registrul abordat este predominant dramatic (deși nici aici nu lipsesc momentele savuroase). Iubire fără limite a devenit cel mai mare hit de până acum al regizorului, apreciat deopotrivă de selecționeri și de publicul larg: lansat în competiția principală a Festivalului de la Cannes (pe Croazetă, Înoată sau te scufunzi fusese prezentat hors compétition), noul film a adunat vreo cinci milioane de spectatori în Franța (precedentul lungmetraj nu depășise 4,3 milioane de intrări în sălile naționale) și 13 nominalizări la Premiile César (Înoată sau te scufunzi avusese cu trei mai puține).

Iubire fără limite e un fel de Romeo și Julieta mutat în lumea din GoodFellas și condimentat cu un strop de Aleargă, Lola, aleargă. Story-ul e plasat într-un oraș din nord-estul Franței și divizat în două secțiuni despărțite de zece ani. În prima parte, junele Clotaire (Malik Frikah), un bătăuș dintr-o familie numeroasă și nevoiașă, se amorezează de liceanca Jackie (Mallory Wanecque), orfană de mamă, care îndrăznise să-i răspundă la jigniri cu aceeași monedă. Până atunci sârguincioasă, ea ajunge să-și neglijeze studiile pentru a petrece mai mult timp cu el. Dar Clotaire intră în banda condusă de nemilosul La Brosse (un alt rol pentru Benoît Poelvoorde) și, capturat de polițiști după o lovitură în care fiul capului mafiot ucisese un paznic, el alege să tacă și, drept urmare, sfârșește după gratii.

După un deceniu, Clotaire (interpretat acum de François Civil, partenerul lui Gilles Lellouche din thrillerul polițist Bac Nord) iese de la răcoare și, normal, își caută iubita, căreia îi interzisese să-l viziteze la închisoare. Însă Jackie (acum Adèle Exarchopoulos, una dintre cele mai populare actrițe franceze, alături de Léa Seydoux, din 2013 încoace, adică de când cele două interprete menționate au primit râvnitul Palme d’Or, alături de regizorul Abdellatif Kechiche, pentru La Vie d’Adèle) și-a construit între timp o nouă viață, deci amorul nebun al adolescenței pare sortit să rămână doar o amintire. Cele două părți ale filmului rimează prin imaginile unor eclipse, prima inventată de realizatori pentru finele anilor ’80, când cerul e infinit, a doua reală, din 1999, când orizontul se închide.

Iubire fără limite are suflu epic și un ritm bine susținut, atmosferă cuceritoare și un soundtrack pe măsură. Dacă tot m-am referit la un titlu al lui Martin Scorsese, trebuie să adaug că Gilles Lellouche a învățat de la marele cineast nord-american să integreze muzica preluată în universul ficțional (plin de violență și aici) – de pildă, „Eyes Without A Face” (Billy Idol) pentru momentul îndrăgostirii tinerilor sau „Child in Time” (Deep Purple) pentru secvența în care Clotaire își trădează tatăl ca să câștige favorurile falsului părinte La Brosse.

Dacă doriți un film captivant care să vă întărească încrederea în puterea dragostei de a depăși adversitățile, Iubire fără limite este o alegere sigură.