La jumătatea decadei TIFF, afluența invitaților și a publicului crește odată cu începerea Zilelor Filmului Românesc, secțiune competitivă care, așa cum ne-am obișnuit, reunește atât filme în premieră festivalieră, cât și producții care au circulat pe ecrane după ediția de anul trecut. Dat fiind că în competiția oficială a TIFF-ului nu este nicio producție autohtonă, emulația e cu atât mai mare în cadrul Zilelor Filmului Românesc, inclusiv pentru Premiul FIPRESCI, care va fi acordat de un juriu alcătuit din Ladislav Volko (Slovacia), Mihai Fulger (România) și Pierre Charpilloz (Franța). De altfel, FIPRESCI își aniversează în 2025 centenarul, fapt omagiat la TIFF prin introurile făcute pe scenă, de către membrii juriului, la trei filme reper: I’m Still Here (Walter Salles, 2024), Love (Dag Johan Haugerud, 2024) și Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005).

Debutul ZFR a fost unul sold-out: Interior zero, ecranizare de Eugen Jebeleanu a romanului omonim, publicat în 2016 de Lavinia Braniște. Cartea este o lectură necesară atât pentru că aparține uneia dintre cele mai importante prozatoare de azi, cât și pentru mai buna înțelegere a filmului. Regizorul care debuta cu mai clasicizantul Câmp de maci (2021) pășește acum pe teritoriul metacinematografului, juxtapunând firului narativ procesul de lectură a scenariului cu grupul de actori, printre care și – surpriză, în raport cu romanul! – cele trei interprete ale eroinei: Cendana Trifan, Cristina Drăghici și Valentina Zaharia. Scindarea personajului inadaptabilei Cristina – un proletar al mediului corporatist – este un trouvaille extravagant, menit să generalizeze condiția femeii în societatea contemporană, dar diluând din forța portretului uman al tinerei căreia îi cam trece vremea, contrapus celui al unei mame care practică un soft patronizing (îmbucurătoare revenirea pe ecran a Irinei Movilă). Era inevitabil ca identitatea de gen să fie chestionată de Eugen Jebeleanu, iar la modul ilustrativ el o face (inclusiv ca interpret al frizerului) în secvența tunderii chilug a celor „3 în 1” protagoniste, adăugând încă un episod seriei nesfârșite pe care a deschis-o Dreyer cu Renée Falconetti în Patimile Ioanei d’Arc/La Passion de Jeanne d’Arc (1928).

Prima seară din cadrul Zilelor Filmului Românesc a inclus și două titluri ale lui Radu Jude: originalul omagiu, cu camera fixată în fața mormântului lui Andy Warhol, din Sleep#2 și Kontinental ’25 (distins la Berlin cu Ursul de Argint pentru scenariu), film prin care cineastul – absent de la proiecție – își reafirmă atașamentul față de idealurile socializante, care merg braț la braț cu critica religiei și cu incriminarea naționalismului. Fie că spectatorul se raliază sau nu acestei poziții politice angajate, va trebui să recunoască arta regizorului în lucrul cu actorii, mai puțin cunoscuta Eszter Tompa (interpreta rolului principal) devenind o certitudine a celei de-a șaptea arte, precum Katia Pascariu după Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (2021). Consacrat deja este Gabriel Spahiu, care a evocat colaborarea cu Jude în discuția cu Mirela Nagâț, din cadrul TIFF Lounge, personajul suicidar din Film pentru prieteni (2011) anticipându-l pe cel jucat de actor în Kontinental ’25.

Scenariul acestui recent film a fost publicat, sub egida revistei Matca, la editura bucureșteană House of Arrows/Curtea Vechi, tot acolo unde a apărut volumul „Ecranomanie”, de Victor Morozov, lansat miercuri în același spațiu de dezbateri din Piața Unirii. Prefațată încurajator chiar de Radu Jude, cartea de debut a tânărului critic este o antologie de texte publicate între 2022 și 2025 (majoritatea în revista „Films in Frame”), discursuri analitice asupra imaginii în general (implicit cea cinematografică), cu referințe culte care merg de la pictorul Gustave Caillebotte până la „Norii” lui Petru Creția, într-un ansamblu ce nu-și propune să epateze, ci să atragă cititorul prin subiecte de actualitate (politică, sportivă etc.).

Berlinala 2025 a avut printre laureați filmul brazilian Albastru infinit/O último azul, distins cu Marele Premiu al juriului. Reprezentativ pentru secțiunea „Tomorrow is Fear”, filmul lui Gabriel Mascaro înfățișează o Brazilie cu atributele contemporaneității, dar în care bătrânii („seniorii”, în noul limbaj de lemn) de peste 75 de ani sunt trimiși forțat într-o colonie unde nu vor mai avea nicio grijă, o anticameră a morții. Eroina filmului (cam de vârsta actuală a Angelei Similea, care în anii ’70 a lansat șlagărul „Un albastru infinit”, ce a inspirat titlul românesc) reușește să se sustragă și, spre a-și împlini visul unui prim zbor cu avionul, călătorește clandestin pe Amazon, barcagiul ciudat arătându-i secretul melcului cu secreție albastră, care te face să vezi lumea în alte culori. La rândul ei, eroina, interpretată excelent de către Denise Weinberg, predă ștafeta misterului către viitoarea ei gazdă nautică, o bătrână atee care vinde biblii pe tablete electronice. Lipsa finalului e o dovadă a manierei neimplicate care se răspândește tot mai mult printre cineaști, de altfel filmul jucând la două capete: unii pot vedea o diatribă la adresa „fascismului brazilian”, pe când alții pot pretinde că este o satirizare a „totalitarismului globalist”, ilustrat premergător de măsurile de recluziune suplimentară luate în cazul bătrânilor la începutul pandemiei Covid.

La vârsta a treia se află și bărbatul în jurul căruia spaniolul Daniel Tornero a construit documentarul Saturn/Saturno (2024). Este vorba de bunicul său, un „prădător sexual” care a fost condamnat pentru pedofilie și a cărui depoziție în fața aparatului de filmat nu este menită să clarifice prea mult circumstanțele abuzării celor două minore, ci mai curând să determine un proces de conștiință al fiului acestuia, asupra unui amoralism care ar putea fi transmis ereditar (minus latura de obsesie sexuală). Rezerva în care rămâne cineastul asupra subiectului concret, vădită și la Q&A, e un obstacol în drumul filmului spre o concluzie general-umană. Din tenebrele ființei urcăm spre solar odată cu Chitara flamenco a lui Yerai Cortes/La Guitarra flamenco de Yerai Cortes, distins anul acesta cu Premiul Goya pentru Cel mai bun documentar spaniol. Expresie a culturii romilor din spațiul iberic, celebrul dans oferă sagacelui regizor Antón Álvarez șansa unei radiografii a acestei comunități, cu ipostazierea unor vieți pline de frământări, cărora muzica și interpretarea măiastră le dau nu doar rațiunea de a fi, ci și un sens superior. Un virtuoz, dar al ciclismului, a fost și Eddy Merckx, căruia cineaștii Christophe Hermans și Boris Tilquin i-au dedicat un documentar biografic, acum când idolul de altădată al Belgiei a devenit octogenar. Film de montaj, Merckx apeleazăexclusiv la imagini de arhivă, precum și la înregistrări de fonotecă (unele dintre ele fiind ulterioare retragerii din activitate a ciclistului, survenită în 1978). Multiplu câștigător al Turului Franței, Eddy Merckx a fost deopotrivă adulat și contestat (… e posibil să fi contat și cele trei controale antidoping pozitive, dintre care doar unul amintit în film), lucru judicios înfățișat de cei doi autori. Probabil unii spectatori ar fi dorit să-l vadă și pe actualul Merckx, după cum poate lui însuși i-ar fi plăcut ca în film să fie măcar amintită cariera ciclistă a fiului său, Axel, medaliat cu bronz în 2004 la Olimpiada de la Atena, dar realizatorii și-au propus în chip programatic să evite tiparul rememorativ à la Netflix.