Forțat să se restrângă la șase zile, din cauza conjuncturilor actuale, care impun necondiționat sacrificii pe toate planurile, festivalul One World Romania a ales calea unui protest soft, intitulându-și „La limită” cea de-a 19-a ediție, programată între 24 și 29 aprilie în București, cu o prelungire online între 30 aprilie și 31 mai. În preambul, Centrul Național al Dansului a găzduit pe 1 aprilie o „Rage Hour” (spunerea ofului, cum s-ar zice pe la noi), în care diverse voci publice s-au pronunțat împotriva austerității în cultură. Dat fiind că OWR și-a făcut debutul pe scena festivalieră românească în anul de criză 2008, putem spune că e vorba de o reîntoarcere: nu cea eternă nietzscheană, care n-ar rima cu orientarea manifestării, ci mai curând mioritică, de căutare a unui loc sub soare în funcție de timp și anotimp.

Titlul general al festivalului, „La limită”, dă denumirea uneia dintre cele două secțiuni principale, care include și filmul de deschidere, Synthetic Sincerity, cu proiecție de gală pe 24 aprilie la Muzeul Țăranului Român și cu un Q&A a doua zi la sala Elvire Popesco, în prezența realizatorului filmului, reputatul cineast britanic Marc Isaacs. În cele ce urmează, vom schița un preview al celuilalt grupaj major, „Trecutul continuu/Past Continuous”. Întrucât în limba română nu există acest timp verbal specific limbii engleze, jocul de cuvinte funcționează doar la nivel metaforic: nu neapărat ca drobul de sare al repetării istoriei, ci mai curând ca urmărire diacronică a unor mentalități și stări de lucruri din alte vremuri, care amprentează prezentul.

Atât de familiar/Something Familiar este singurul film românesc din secțiune (de fapt, o coproducție cu Marea Britanie). Aflată la debut, cineasta Rachel Tâpârjan-Close pavează cu farmec (inclusiv personal) drumul de căutare a propriei origini; în anii ’90, a fost adoptată dintr-un orfelinat din România de familia unui detectiv din Anglia, iar acum dorește să-și regăsească familia din țara natală. Un casting de mame, la care participă și actrițe cunoscute, precum Ozana Oancea sau Dana Voicu, induce ideea ficționalizării, în alternanță cu cea a pregătirii psihologice a autoarei pentru întoarcerea la obârșie. Ea nu va fi singură în acest periplu, ci împreună cu o „colegă” de orfelinat, care tot atunci fusese adoptată de un cuplu canadian. Tonul învăluitor cu care Rachel Tâpârjan îmbracă filmul este atât rodul ei în domeniul asistenței sociale, cât și al expertizei în filozofie (domeniu în care deține doctoratul) și constituie backgroundul dezvăluirilor de familie cărora trebuie să le facă față, mai ales a celor legate de flagelul prostituției. Experiența coproducătoarei Monica Lăzurean-Gorgan a fost esențială pentru reușita acestui film străbătut de o poezie dulce-amăruie, ca o mostră de degustare care anticipează o frumoasă carieră de documentaristă.

Un debut, de data aceasta mai tomnatic, este cel al lui Roberto Beani, cu Cartierul Pilastro/Il Pilastro, film care a prilejuit un „warm-up” al festivalului, cu participarea unor activiști focusați pe problema spinoasă a dreptului la locuire. Angrenat până acum în compartimente tehnice, cineastul italian (care va fi prezent la proiecția din 27 aprilie) a avut inspirația de a se îndrepta către un cartier proletar construit în anii ’60 la periferia orașului Bologna și care, treptat, a început să primească și locuitori ce au părăsit centrul urbei, din cauza chiriilor crescânde. Pe alocuri cu alură de studiu de caz asupra gentrificării, Il Pilastro nu pedalează excesiv pe militantism, creând însă cu pricepere terenul propice pentru dezvoltări exterioare de acest tip. Ecourile filmului au rezonanță în noi, atât grație spiritului latin pe care îl împărtășim cu eroii documentarului (oameni de toate condițiile, inclusiv una elevat culturală), cât și datorită familiarizării cu cartierele autohtone care, pe drept sau mai pe nedrept, au un rău renume.

Ca să rămânem pe tărâmul peninsular, vom aminti că Festivalul de la Veneția, ediția 2025, a marcat debutul în domeniul documentarului al apreciatei regizoare argentiniene Lucrecia Martel, care acum un sfert de veac cucerea la Berlinală, cu Mlaștina/La Cienaga, Premiul Alfred Bauer (cel devenit între timp nomina odiosa, dar citabil întrucât damnatio memoriae n-ar fi în spiritul OWR). Cineasta sud-americană a părăsit anul trecut fieful filmului de ficțiune, pentru Pământul nostru/Nuestra tierra; nu a fost o încercare hazardată, întrucât a demonstrat că are vocație atât pentru documentar, cât și pentru punerea în operă a unor teme precum moștenirea colonială, care în abordări mai stângace pot lăsa impresia de conformism în raport cu imperativele societății actuale. Tema universală a luptei pentru pământ ia aici forma confruntării dintre indigenii argentinieni și un grup de proprietari, care vor cu arma în mână să-și ia în posesie ceea ce le revine prin acte. Combinând aspectul de film-proces cu cel de evocare a mentalităților, Lucrecia Martel păstrează, aparent fără parti-pris, echilibrul între adevărurile fiecăruia, fără să piardă interesul spectatorului de-a lungul celor două ore.

Din contră, regizoarea Lee Ann Schmitt vădește un tip de implicare emoțională aparte în al său Dovezi/Evidence,denunț (bine documentat ca lecturi) al trendului conservator care străbate azi America și ale cărui urme le caută, de pildă, în activitatea unei corporații la care, ca simplu angajat, a lucrat și tatăl ei. Politicile disprețuitoare față de mediu și chiar față de viață – prin producția de arme – sunt analizate doar aparent liniar, prin ușor tremurata voce din off, ajutată și de recursul neconvențional la intertitluri. În pandant, trebuie văzut filmul de montaj WTO/99 (Ian Bell), care poate fi privit drept o cronică a manifestațiilor antiglobaliste de la Seattle (survenite la sfârșit de mileniu), dar și ca o manieră de inculcare subtilă a unor idei anarhiste, care până deunăzi nu prea erau frecventabile.

La fel ca anul trecut, deși poate într-o proporție mai mică, discuțiile (cu alură de masă rotundă, în loc de un colțuros debate) vor încheia unele dintre proiecțiile din cadrul OWR, inclusiv cea de sâmbătă, 25 aprilie, de la Apollo111, prilejuită de filmul clasic german Nu homosexualul e pervers, ci societatea în care trăiește/Nicht der Homosexuelle ist pervers, sondern die Situation, in der er lebt (1971), realizat de Rosa von Praunheim (pseudonimul artistic al lui Holger Bernhard Bruno Mischwitzky), care a trecut în neființă anul trecut. Chiar dacă este oricând la dispoziția internauților, această producție care slalomează între kitsch și brechtianism îi poate atrage în noua sală de cinema pe cei care doresc să-l omagieze pe un pionier al filmului gay (nu chiar cu cravată roșie, deși în anii ’80 a reușit să fie vizionat și în RDG) sau să ia contact cu ineditul unui drag show promis ca epilog.

Ajungând în zona finalurilor (de zi sau de festival), vom puncta că gala de închidere a celei de-a 19-a ediții a One World Romania va avea loc miercuri 29 aprilie, la Muzeul Țăranului Român, cu Orwell, 2+2=5, al haitianului Raoul Peck. Această împletire de biografism și diatribă la adresa puternicilor zilei (opera scriitorului britanic suportând cele mai diverse interpretări) va intra curând și în circuitul cinematografic din țară. E de așteptat, însă, ca spectatorii să onoreze cu prezența punctul terminus al OWR 19. O ediție care poate fi una de standby sau una de tranziție, cuvânt care doar ne place să credem că arată mereu direcția ascendentă.