Visuali Italiane 2026

Politică şi romantism

de Dana Duma

23 martie 2026

Unele dintre filmele incluse anul acesta în programul „Visuali Italiane” ne-au amintit de două direcţii constante ale cinemaului care a lansat neorealismul: dimensiunea politică şi cea romantică. Ar fi fost și ciudat să lipsească filme dezvoltând aceste direcţii atât de constant abordate în cinemaul din ţara lui Fellini.

Prima dintre ele a fost reprezentată mai ales de cele două episoade TV ale serialului Portobello, semnat de Marco Bellocchio, unul dintre cei mai marcanți regizori ai Italiei. Miniseria reprezintă continuarea obsesiei cineastului pentru naraţiuni inspirate de cazuri reale, cum a fost răpirea şi uciderea lui Aldo Moro. De altfel, Fabrizio Gifuni, interpretul principal de acum, l-a interpretat şi pe politicianul-victimă în serialul realizat înainte şi spunând povestea lui Moro, Exterior, noapte.

După cum ştim, există două mari impulsuri care grupează filmele politice:

1. Fidelitatea faţă de ficţiunea tradiţională, cu tipar narativ clasic și analiză psihologică, profil peste care se suprapune foarte bine formula serialului.

2. Filmele preocupate de consemnarea de tip reportericesc a realităţii, care îmbrățișează o formulă ce reduce drastic elementele spectaculare.

Oscilând între aceste două direcţii, Portobello aduce pe ecran un celebru caz de eroare judiciară, petrecută în Italia anului 1983. La fel ca în Z, de Costa-Gavras, celebru reprezentant al genului political thriller, scenariul porneşte de la un caz real, cel al prezentatorului de televiziune Enzo Tortora, vedeta unei emisiuni cu multe milioane de spectatori, acuzat de colaborare cu Mafia pe baza unor declaraţii ale unor informatori din sindicatul crimei napolitane, care au încercat să obțină o reducere a pedepsei lor oferind poliţiei pe tavă o celebritate numai bună de acuzat.

Vedem, în primul episod, cum se diversifică şi se dezvoltă emisiunea lui, ţinând cont de aşteptările publicului dornic de divertisment, făcând din Tortora un star. Ne-am amintit de primii ani de după revoluţie, când priveam, duminica, o emisiune asemănătoare, „Domenica in”, având-o pe Mara Venier drept vedetă, show cu multe numere cântate şi dansate, satisfăcând un gust popular, precum și cu noutăţi din lumea spectacolului, care interesau spectatorul obişnuit. O astfel de emisiune este „Portobello”, a cărui vedetă masculină este aleasă de mafioţi tocmai pentru că acuzarea lui generează discuţii şi controverse pătimaşe între urmăritori. Probabil că unele dintre cele mai bune momente ale serialului urmăresc aceste reacţii contrare ale fanilor. Cu multă ironie, Marco Bellocchio descrie şi strădania celor din presa scrisă şi TV de a surprinde aceste controverse şi de a pune gaz pe foc atunci când poate.

Cele mai interesante momente sunt însă discuţiile lui Enzo Tortora cu deţinuţii care-i sunt colegi de celulă, unul dintre ei acuzându-l cu argumente de stânga că el îşi merită într-un fel soarta, pentru că a participat la prostirea maselor şi la proliferarea prostului gust. Aici, serialul devine mai puțin preocupat de context, cât de reacţiile umane ale vedetei, care începe să-şi analizeze propriul parcurs şi doza de cinism care i-a asigurat succesul. Anii ’60-’80 au însemnat pentru Italia o perioadă de mari schimbări şi mutații sociale, când boomul economic a fost însoţit de confruntări politice între dreapta şi stânga. Asimilând lecţia neorealistă, cinematograful italian se face ecoul acestor schimbări, iar Marco Bellocchio este unul dintre cineaştii care cred că filmul reprezintă un instrument de cunoaştere şi înţelegere a realităţii şi a tendințelor societăţii. La fel ca Francesco Rosi ori Gillo Pontecorvo, Marco Bellocchio încearcă să facă din film expresia atitudinii sale faţă de derivele societăţii în care trăieşte. Bellocchio s-a impus cu satira antiburgheză Cu pumnii în buzunare (1965), a realizat apoi filme direct politice, precum La Cina è vicina (1967), în care ironizează veleitarismul revoluționar al unor mici burghezi, pentru ca în Fapt divers în prima pagină (1972) să articuleze o reflecţie despre corupţie şi manipulare. A mai impresionat cu Condamnarea (1991, un Urs de Argint la Berlin) sau Trădătorul (2019). Sigur, serialul e o formulă populară, dar cineastul nu face compromisuri coborând nivelul discuției despre problemele sociale şi despre rolul mass-mediei în educarea publicului.

Cealaltă direcţie a cinemaului italian despre care aminteam a fost reprezentată în selecţie de coproducţia italo-spaniolă Tre ciotole/Trei mese pe zi, regizată de faimoasa regizoare catalană Isabel Coixet, care a ales să filmeze la Roma. Eroii poveştii de amor nefericit sunt interpretați de unii dintre cei mai faimoşi actori italieni, Alba Rohrwacher şi Elio Germano. Despărţiţi în urma unei dispute minore, cei doi amorezi încearcă mai întâi să-şi redefinească priorităţile vieţii fără a ţine cont de cel absent, pentru ca interesul reciproc să renască tocmai când ea află că suferă de o boală incurabilă şi nu mai are mult de trăit. Din fericire, există, în această poveste tristă, şi momente mai vesele, precum discuţia eroinei cu un personaj masculin din carton, menit a-i compensa singurătatea. Rodată în lucrul cu actori străini (vezi şi The Secret Life of Words – 2005 sau Endless Night – 2015), cineasta îi pune foarte bine în valoare pe interpreţii italieni. Meritul principal a filmului semnat de regizoarea spaniolă este că, vorbind despre lucruri foarte delicate, ocolește sentimentalismul exagerat şi poza romantică.

Există, în aceste filme, incluse în programul „Visuali Italiane” de anul acesta, o nevoie de a vorbi publicului despre lucruri pe care acesta le ştie, dar pe care filmul încearcă să le explice mai bine.