Cronica filmului

„Proiectul Hail Mary”

Precum în cer, așa și pe Pământ

de Adrian Ionescu

24 septembrie 2026

Din zona hollywoodiană clasică, dintre toate filmele pe care le-am văzut până acum anul acesta, Proiectul Hail Mary (Project Hail Mary, regia Phil Lord și Christopher Miller) a rămas și va rămâne într-un loc special, alături de alte filme SF de care m-am îndrăgostit de-a lungul timpului și dintre care voi aminti, în ordine aleatorie, Alien, Arrival, Solaris și Blade Runner. Desigur, nu toate se încadrează în subgenul space exploration, dar toate au în comun un lucru care mă face să mă atașez, în general, chiar și de unele dintre cele mai comerciale producții: o protagonistă sau un protagonist venit din zona complicată a antieroului, a individului oarecum banal, prins în probleme care îi sunt, la prima vedere, cu mult peste forțele proprii și care nu doar că reușește să treacă peste obstacole (care sunt mai degrabă locale, imediate, nu neapărat interplanetare), dar reușește să își pună și să ne pună anumite întrebări existențiale serioase și necesare.

Dar astfel de exemple sunt rare. De obicei, în filmele SF, întâlnim eroi în toată puterea cuvântului: prinți intergalactici gata să lupte pentru binele universului, soldați înarmați până în dinți, gata să își sacrifice viața pentru binele planetei, piloți neînfricați, pregătiți să zboare în mijlocul flotei extraterestre inamice, oameni de știință musculoși, mineri pentru care datoria față de steag este mai presus de propriile ambiții etc. Știm cine sunt băieții buni, ni se spune cine sunt băieții răi și totul se termină cu fel și fel de artificii.

Proiectul Hail Mary se joacă cu aceste stereotipuri, dar o face într-un mod foarte ingenios. Un om de știință se trezește, după mulți ani de hibernare, singur pe o navă spațială, la foarte multe milioane de kilometri depărtare de Pământ. Este amnezic. Nu știe de ce este acolo. Așa că încearcă, prin explorarea navei și a propriei memorii alterate, să pună cap la cap mici piese de puzzle de care are nevoie pentru a recrea întregul tablou: cine este el și ce caută acolo?

Și aici intervine șopârla poveștii: Ryland Grace (interpretat savuros de Ryan Gosling) începe să se comporte așa cum a văzut, a citit sau a auzit că se comportă un personaj într-o situație similară. Neștiind cine este, Grace își asumă o personalitate care s-ar integra perfect în categoria de eroi descrisă mai sus: acțiune, sacrificiu, misiune. Dar, pe măsură ce înaintăm în film (întorcându-ne, din când în când, prin intermediul flashbackurilor, la faptele din trecut care l-au adus pe Grace în această situație), protagonistul realizează, odată cu spectatorul, că el nu este un om de știință curajos. El nu este un erou. El nu a vrut să facă parte din echipaj. El a fost luat cu forța și pus pe această navă spațială, într-o misiune cu bilet doar dus. Adică s-a comportat așa cum ne-am comporta, probabil, cu toții dacă am fi puși într-o situație similară. Sau, așa cum își răspunde filmul însuși la această dilemă: cu toții am face sacrificiul dacă am avea pentru cine. Iar acest cine, pentru Grace, nu există pe Terra, dar există în spațiu și are forma celui mai adorabil extraterestru pe care l-am văzut vreodată pe ecran. E.T. nu este mai simpatic, Alf nu este mai emoționant, Ford Prefect nu este mai petrecăreț, nimeni nu este mai haotic sau mai pur decât Rocky.

Rocky este o creatură „din piatră”, este inginer, nu are ochi sau gură și se află în aceeași situație cu Grace: este singur pe o navă spațială, departe de planeta de origine, în călătorie spre galaxia de unde par să provină toate problemele universului. Iar prietenia care se formează între ei este una dintre cele mai emoționante, calde și profunde pe care le poți întâlni într-un film cu o astfel de premisă.

O altă relație specială din Proiectul Hail Mary este cea dintre Grace și Eva Stratt (interpretată de Sandra Hüller cu un rafinament și o subtilitate pe care mulți le-ar considera trademark-uri ale lui Meryl Streep). Eva este coordonatoarea echipei internaționale responsabile de misiunea (utilitaristă) sinucigașă menită să salveze omenirea. Povestea celor doi pleacă de la o premisă clasică de rom-com, cu un el și o ea puși pe harță, dar cu un magnetism aparte. Însă, încet-încet, energia celor doi se schimbă, braț la braț cu întreaga internalizare a proporțiilor eventualului dezastru și ale eșecului misiunii – o misiune care, din start, are o componentă regretabilă: sacrificarea echipajului pentru binele restului omenirii. Eva și Grace încep să se apropie, așa cum orice tragedie tinde să împingă străinii unii în brațele celorlalți.

Dar în lumea interioară a Evei mai există un nivel sfâșietor de emoție: ea știe că, în cazul în care oricare dintre membrii echipajului pățește ceva, nu există nimeni care să poată ajuta la îndeplinirea misiunii. Nimeni în afară de Grace. Dacă la Grace se simte o reticență la nivel romantic, bazată poate pe timiditate, poate pe experiențele nereușite din trecut, la Eva există toate astea plus acest gând care o bântuie în toate clipele pe care cei doi le petrec împreună.

Unul dintre marile momente ale acestui film și ale cinematografului acestui an de până acum este show-ul de karaoke pe care echipajul și toți cei implicați în Proiect îl țin în noaptea petrecerii de dinainte de lansarea navei în spațiu. Momentul în care Eva se urcă pe scenă și începe să cânte „Sign of the Times”, piesa lui Harry Styles, are ceva ce doar filmul poate captura. Vocea, versurile, prim-planurile cu privirile celor doi, energia din încăpere, eclerajul construiesc o atmosferă paralizantă, nasc o punte către o lume atât de cunoscută oamenilor, dar atât de stranie și atât de greu de surprins sau de explicat. Genul de sentiment suspendat undeva, pe care Lynch reușea să-l cuprindă atât de bine în multe dintre filmele sale iconice.
Proiectul Hail Mary îi amintește lui Grace – și nouă – de lucrurile pentru care merită să trăiești, pentru care merită să te sacrifici. Precum în cer, așa și pe Pământ. Nu neapărat în ordinea asta.