În multipla regie a lui Fred Toye, Jonathan van Tulleken, Charlotte Brändström, Takeshi Fukunaga, Hiromi Kamata și Emmanuel Osei-Kufur, cu zece episoade în primul sezon, noul serial Shogun reprezintă o provocare, nu atât cu privire la un roman considerabil ca întindere, foarte ramificat narativ, cu o imersiune elaborată într-o cultură și civilizație care necesită o reconstrucție detaliată, cu un specific bine precizat, cât pentru faptul că vine în urma unei serii de succes regizate de Jerry London în 1980, cu doi actori remarcabili, Richard Chamberlain și Toshiro Mifune. Nu mai era nimeni pe stradă, în anii ’80, când episoadele apăreau pe micile noastre ecrane. Ca și romanul omonim al lui James Clavell, un adevărat bestseller, adaptarea lui London a devenit un serial-cult, emblematic pentru cultura exotică pe care a popularizat-o la fel de bine ca filmele lui Akira Kurosawa sau romanele lui Haruki Murakami. Dincolo de faptul că era foarte bine scris, cu adevărat antrenant, cu lovituri de teatru și suspans, Shogun reprezenta pentru epocă un adevărat Game of Thrones în manieră japoneză, bazat însă pe indubitabile date istorice și plasat avantajos într-o formulă pe care Huntington o descria drept „ciocnire între civilizații” (clash of civilizations), cu un element exotic pronunțat.

Tocmai acest element îl scoate și mai mult în evidență noua abordare: un senior de o mare ținută și de o abilitate politică fabuloasă, Toranaga, își joacă pe degete adversarii cu mult mai puternici uniți împotriva sa, utilizând orice ocazie, orice posibilitate, orice vulnerabilitate pentru a-și face drum către poziția supremă în Japonia medievală, cea de shogun, scop pe care el nu-l afirmă niciodată deschis. Ceea ce James Clavell realiza cu multă atenție și, în același timp, fluent (întinderea romanului îi permitea acest lucru) era o familiarizare treptată cu alte reflexe mentalitare decât cele occidentale ale vremii, cu un mod de a gândi raportat la un mod de a acționa și la un stil de viață ce definea existența în cadre stricte a unui samurai în secolul al XVII-lea al Japoniei medievale.

Tot parcursul japonez al pilotului de origine britanică, John Blackthorne, alias Anjin San, este unul de ghidaj cultural în ceva atât de străin și de fascinant cum erau cultura și civilizația japoneză a timpului. Romanul este, pe de o parte, despre ascensiunea lui Toranaga până la victoria sa deplină și, pe de altă parte, despre cum europeanul mediu educat, englezul John, devine un japonez, chiar dacă nu pe de-a-ntregul, învățând să trăiască în deplină armonie într-o societatea niponă aristocratică, prin asimilarea corectă a codului cultural al epocii. Dacă ar fi să reformulăm una dintre temele romanului după o replică celebră dintr-un alt mare roman care regizează ciocnirea între civilizații, „Scrisorile persane” ale lui Montesquieu, aceasta ar fi: „cum poate fi cineva japonez?”. Ambele ecranizări urmăresc acest fir, dar cred că ultima aruncă o privire mai pătrunzătoare asupra elementului autohton.

Jerry London opera mai teatral, cu o schițare formală a decorurilor, ca într-o reprezentare de teatru Nō, unde partea performativă este intens ceremonializată. Noii regizori urmăresc cu un ochi etnografic detaliul, modul de filmare privilegiază fotograma, nu stampa. Altfel, despre dificultatea de a croșeta filmic acest roman ne vorbește indirect și numărul de scenariști implicați: Maegan Houang, Justin Marks, Emily Yoshida, Shannon Gross, Matt Lambert, Ronan Bennett, Nigel Williams, Rachel Kondo și Caillin Puente. Personajele sunt scoase în relief, urmărite în jocul lor psihologic până la expresie. O scenă revelatoare: Mariko San îi explică lui Anjin San felul în care intimitatea, viața lăuntrică, este apărată de numeroase ziduri, rămânând secretă până la inefabil; de aceea, cel mai adesea un chip este o mască, ca persona din teatrul antic, frumos caligrafiată, fixată într-o singură expresie, fără să transmită însă cu adevărat conținuturi afective sau cognitive. Dificultatea interpretării rolurilor nativilor japonezi constă în această fixare a gesturilor intens ceremonializate, cu dominante posturale clar precizate, cu puțină expresivitate față de ceea ce scapă pe lângă, cu ceea ce se furișează în afara codului, cu simpla privire depășind relevanța oricărui discurs, cu un balet discret al emoțiilor. Spre exemplu, Mariko San își felicită soțul pentru regia impecabilă a ceremonialului ceaiului, chanoyu, fapt care validează încă o dată educația înaltă a acestui războinic aristocrat, și, cu aceeași voce care elogiază, voce de o suavitate hieratică, ea îi comunică că în vecii vecilor nu ar fi alături de el în moarte, moarte pe care și-o dorește, dar solitar. E un mod elegant, extrem de politicos și de o cruzime rafinată, de a-i spune că nu-l iubește, pentru că moartea reprezintă un liant a două destine care se împletesc armonios.

Serialul recent a escamotat părți nu lipsite de însemnătate din roman și l-a alterat întrucâtva. Un singur exemplu: nu Anjin San încearcă să-și facă seppuku, ci este cel care se oferă să o asiste pe Mariko în acest ritual sinucigaș, pentru a o feri de damnarea pe care o presupune în credința creștină sinuciderea, Mariko fiind creștinată. Gestul extrem asumat de englez reverberează în rolul de executant al femeii pe care o iubește, numai că, în romanul lui Clavell, asimilarea codului atinge acest moment apogetic al tradiției samurailor, care-și iau viața la cererea seniorului lor sau din proprie inițiativă, pentru a marca un fapt de o importanță considerabilă privind integritatea morală, pentru a-și salva onoarea și/sau a nu păta onoarea seniorului, pentru a semnala un dezacord major cu starea de fapt. La Clavell, John Blackthorne devenea cu adevărat onorabil, în sens japonez, asumându-și un astfel de gest; în ecranizarea de faţă, această devenire este restricționată.

Actorii sunt cei care fixează story-ul într-o formulă memorabilă. Cel ales să-l întruchipeze pe Toranaga, Hiroyuki Sanada, interpret cu o experiență considerabilă, rezistă comparației ca de la egal la egal cu Toshiro Mifune. Impenetrabilitatea măștii politicianului versat are irizări de afectivitate, amuzament superior, dispreț fin etc., toate tranziente pe acest chip, putându-se citi ca fulgurații. Ceea ce mai reușește actorul să imprime personajului său este un aliaj indestructibil de voință și inteligență. Pentru că seniorul Toranaga este necruțător în urmărirea țelului său și nu ezită să-și sacrifice sau să-i lase să fie sacrificați pe cei mai loiali dintre loialii săi. Atunci când este îngropat de viu de o alunecare de teren și salvat de pilot, care ulterior îi oferă drept cadou armele sale încredințate de soția sa japoneză, inferioare celor pe care le-a pierdut, el râde cu gura plină de pământ, cu ochii înotând în lacrimi. Există aici, evident, recunoştinţa, dar, dincolo de tensiunea încercării, râsul exprimă ironia situației: un străin a cărui valoare tactică este mereu reevaluată, negociată, este acel impredictibil care decide un traseu destinal, pentru cineva cu capacitatea șahiștilor geniali de a vedea în desfășurare scenariile pe care o mutare le-ar putea iniția. Iată cum, pare a spune Toranaga, m-am aflat la mâna acestui străin care nu valorează doi bani în ochii tuturor, un barbar care habar n-are pe ce lume se află și cu cine stă de vorbă, care nu știe să se poarte cum se cuvine și de care adversarii mei s-ar dispensa într-o clipită, dar ale cărui calități merită prețuite și, la o adică, utilizate. Ca marele trickster James Delaney, interpretat memorabil de Tom Hardy în serialul Taboo (2017), Toranaga pare să trăiască sub semnul unei replici din seria menționată: „I have a use for you”. De asemenea, Jerry London evita expunerea cruzimii, pe când noul serial nu operează cu eufemisme vizuale, ceea ce aduce în film o anumită tensiune.

O surpriză plăcută este și Cosmo Jarvis, care, în rolul lui John Blackthorne, și-a încărcat personajul cu o anumită intemperanță, dar și cu o doză de viclenie și naivitate. Jarvis a găsit combinația potrivită, dozajul necesar pentru a nu-și arunca personajul nici în caricatură, nici într-un eroism facil. Ceea ce am apreciat este tocmai această subiectivizare a sa, marcarea unor impulsivități în locul unui autocontrol pe care încearcă să și-l însușească, o delicatețe care-i astâmpără insistența nepoliticoasă, dar, pe de altă parte, și călcatul în străchini, dintr-o neînțelegere a codurilor, care-l face enervant, caraghios și relativ amuzant în fața japonezilor. Cea care-l educă este Mariko, femeia-samurai, care-l face atent la nuanțe, la coduri, la limitări, cea care-i traduce nu numai cuvintele, ci și normele. Dar dincolo de acest aspect tehnic, există aproprierea atât de bine echilibrată a unei relații care apelează la discreția minimalistă a unui gest sau a unui accentuări ori la sublinierea unei atitudini. Este remarcabilă, în acest rol, Anna Sawai, nu doar prin finețea construcției caracteriale, ci și prin ceea ce lasă să respire ca emoție, ca inteligență. Dar, dacă dorim să vedem o diferență între cele două seriale care ia în considerație abordarea personajului, e suficient să ne uităm la un personaj precum Kashigi Yabushige (Tadanobu Asano). În serialul lui Lindon, japonezii sunt fixați în măștile lor sau evoluează în cadre prescrise ale expresivității, pe când noii regizori le redau o viață de dincolo de mască și cod, le dezvăluie procesul lăuntric. Yabushige este prins între ciocan și nicovală, joacă la două capete un joc periculos, între doi seniori care-i revendică loialitatea pe care nu le-o poate dărui în întregime. Însă momentele sale de nedumerire, de încurcătură, de furie, de admirație, de stupefacție, de revoltă, de tristețe etc., toate își găsesc vocabularul expresiv. Yabushige nu este o mască, ci un individ atent reliefat, nuanțat, un ticălos care nu e lipsit total de onoare și de afecte, prins în jocul de putere, căutând filozofic un sens al vieții dedus din intensitatea acelei clipe a morții agonice ce poate fi comprimată într-o fulgurație poematică.

Ceea ce mi-a mai atras atenția și constituie un alt punct forte al serialului recent ține de felul în care știe să releve felul în care jocul politic este sublimat în poem, în gest. Războiul este câștigat, înainte de toate, prin diplomație, pe acest teritoriu fragil al emoțiilor și manierelor, Mariko reușind să readucă în memoria împărătesei care asigură regența, împreună cu membrii consiliului, o prietenie și un spațiu comun al afectelor printr-un poem și printr-un gest, aflate într-o perfectă simbioză. În felul acesta, filmul pătrunde mai adânc în cultura japoneză, cu nerostitul ei, cu sensurile ei profunde, cu sensibilitatea ei aparte, cu momentele ei de inefabil.