Asemeni unui degustător de vin în orele de dinaintea unui eveniment, am vrut să mă pregătesc cum se cuvine de festival. În perioada care a precedat sosirea mea în Toronto, mi-am păstrat palatul vizual cât mai gol cu putință. Până în ultima zi. Au fost de ajuns un zbor de opt ore și jumătate, respectiv o poziție suficient de incomodă încât să nu-mi permită să adorm, pentru a mă face să mă abat de la dreapta cale.

Mai întâi, a fost să fie Challengers al lui Luca Guadagnino. Nici n-a început bine, că am suferit prima dezamăgire, odată cu anunțul că filmul a fost adaptat contextului de vizionare. Au căzut la montaj cuvântul fuck și derivatele sale, dar ceva îmi zice că nu din acest motiv filmul are tenis fantezist și fantezii mai deloc. Măcar mi s-a explicat ulterior că muzica e într-adevăr cea originală, deși nu prea s-ar zice.

Nici A Complete Unknown nu m-a entuziasmat mai tare. Așa cum le descrie scenaristul și regizorul James Mangold, suferința profundă de geniu bântuit și războiul ideologic dintre folkul acustic și folkul electric m-au plictisit teribil, dar nu suficient. Am comis păcatul de a viziona filme pe un ecran o idee mai mare decât cel al telefonului, deci mi-am primit dreapta pedeapsă. Nici un film, nici celălalt nu și-au îndeplinit mandatul: am adormit intermitent în timpul lor, deloc după vizionare.

La petrecerea de deschidere a festivalului, gemea de vedete pe care nu le-am recunoscut, dar gărzile lor de corp sigur știau cine sunt, am făcut mai multe poze cu invitați la panou, la cererea lor, decât fac într-un concediu întreg, și, una peste alta, mi-am adus aminte de experiența mea precedentă pe continentul nord-american (singura, mai exact). Când, din lipsă de alternative, la finalul unei proiecții urmate de o degustare, am fost agățat de o cântăreață și de impresarul ei, care mi-au furnizat o poveste pe care o mai scot de la naftalină atunci când țin cu tot morțișul să amuz sau să ultragiez, însă doar în cercuri restrânse.

De data aceasta, a fost să fie un actor din Montréal. Aflând că sunt critic de film, acesta a răspuns cu: „Awesome!”, după care mi-a pus un număr măgulitor de mare de întrebări în legătură cu ce presupune asta mai exact. Sigur că e o ocupație preferabilă împinsului de vagoneți cu cărbuni sau spălatului de geamuri de clădire de birouri, din siguranța neînsoțită de prea mare confort a unui ham. Ba chiar nici nu știu ce altceva îmi place să fac mai mult. Dar am bănuiala că, pentru interlocutorul meu, ar fi fost și mai awesome dacă aș fi fost regizor, producător sau director de casting. Cât timp inteligența artificială încă nu poate să facă networking pentru noi, încă nu suntem pierduți.