Poate că de pe ecranele niciunui alt festival internaţional de film nu se revarsă o asemenea diversitate lingvistică precum de pe cele ale Festivalului Internaţional de Film de la Toronto (TIFF). Și asta pentru că, însumând aproape 300 de titluri, acest festival este mai cu seamă un târg de desfacere a producţiilor cinematografice din ultimul an şi nu o competiţie artistică.

Limba română a fost auzită de două ori în cea de 49-a ediţie a TIFF-ului. Ink Wash, filmul regizoarei Sarra Tsorakidis, având scenariul scris de aceasta în colaborare cu Ilinca Hărnuţ, şi documentarul Tata, de Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc, au marcat prezențele româneşti la Toronto de anul acesta.

Trama narativă a filmului Ink Wash este simplă. O artistă plastică, Lena (Ilinca Hărnuţ), autoare de murale, caută să îşi tămăduiască sufletul deșirat după despărţirea de iubitul ei şi acceptă un contract în regiunea Băilor Herculane pentru a picta un hotel de lux. Timida relaţie intimă dintre Lena şi proprietarul hotelului, danezul Asger (Kenneth M. Christensen) nu va schimba destinul Lenei. Farmecul jocului actoricesc interiorizat al Ilincăi Hărnuţ, care aduce pe ecran un personaj autentic, firesc, vulnerabil în suferinţa ei, dar şi curajos în acceptarea condiţiei sale, este poate meritul esenţial al acestui debut regizoral. Cadrele lungi şi statice, o stilistică atât de mult folosită în limbajul contemporan cinematografic, nu reuşesc nici să comunice subtext, nici să încarce cu esenţă condiţia emoţională a personajelor.

Documentarul Tata, filmat în decursul mai multor ani, are ca punct de plecare relaţia unei fete, devenită între timp femeie, cu tatăl ei. O relaţie conflictuală, erodată şi degradată de metodele pedagogice primitive ale unui părinte crescut într-o generaţie de bărbaţi violenţi şi dominatori, al căror comportament faţă de femeie s-a definit prin abuz, lipsă de respect şi violenţă.

Dar tatăl devine, la rândul lui, victima abuzului fizic când, angajat ca muncitor imigrant în Italia, pe domeniile unui important producător de vinuri, este supus bătăilor şi persecuțiilor constante ale acestui angajator.

Fiica sa este jurnalistă şi tatăl îi cere ajutorul în rezolvarea conflictului său de muncă. Fata – ca orice copil bun – îl ajută, nu numai din punct de vedere legal, ci și emoţional, redându-i demnitatea şi statutul moral. Dar ei cine îi poate „reda” copilăria, o copilărie pe care a trăit-o tristă şi înfricoșată din cauza unui tată agresiv și violent?

Şi astfel filmul Tata a luat naştere.

Ceea ce filmul nu clarifică în detaliu este cum de a acceptat tatăl tău atâţia ani de abuz din partea angajatorului său.

Lina: La începutul perioadei de tranziţie, trăiam într-o sărăcie cumplită, când tata a decis să plece în Italia să caute de lucru.

Inițial, la vinăria la care s-a angajat, proprietarii l-au tratat foarte bine, dar în 2008 ei au închiriat toată afacerea altcuiva, cu utilaje, cu reţete, cu tot, şi tata a făcut parte din acest „tot”. Curând şi-a dat seama că acest nou proprietar îl trage pe sfoară şi nu îi plăteşte munca cinstit şi, cum se apropia de anii de pensionare, a început să îşi revendice drepturile. Atunci a început și abuzul împotriva lui, dar tata nu putea recunoaşte (chiar şi lui însuşi) că poate fi atât de umilit, lipsit de putere și la bunul plac al unui bărbat coleric și periculos de brutal.

Crezi că tatăl tău, aflându-se acum el însuşi în poziția de „abuzat”, te-a înţeles?

Lina: Nu îmi dau seama. Nu cred că tata deţine cunoştinţele emoţionale care să îl ajute să facă nişte paralele între poziţia lui în schema familiei noastre şi poziţia de „victimă” la locul lui de muncă, dar cu siguranţă (şi noi ne-am dat seama de asta) că situaţia era familiară pentru el şi că agresiunea şi genul ăsta de exploatare, abuzul în fond, erau nişte modele cunoscute şi, deci, de aceea le-a tolerat atât de mult timp. Dar munca la acest film, investigațiile şi expunerea constantă în ani la temele de abuz, brutalitate şi violenţă, care au revenit în conversaţiile noastre pe parcursul filmărilor, l-au pus pe gânduri și l-au făcut să îşi pună la îndoială comportamentul faţă de noi, de copiii lui.

Dar tatăl tău spune la un moment dat în film, foarte frumos: „Eu am făcut ceea ce am crezut că e bine sa fac pentru voi”. Şi ăsta este, nu?, crezul care călăuzește orice părinte în raport cu copilul său.

Lina: În lumea în care tatăl meu a crescut se întâmplau lucruri şi mai grave. Violenţa era enormă, la toate nivelele, era atât de prezentă și normalizată în toate straturile sociale, încât pentru tata a fost natural să îşi crească copiii în frică, cu teama de bătaie şi cu bătaie. Avea trei fete pe care trebuia să le ţină „cuminţi”, asta a fost marea lui obsesie. O a doua, mai bună, a fost să mergem la facultate, să fim prima generaţie din familia lui care merge în învățământul superior. Şi cu aceste scopuri obsesive, într-un fel, ne-a terorizat copilăria.

Dar filmul mai are şi o altă dimensiune pe lângă cea personala, el vorbeşte despre condiţia femeii într-o generaţie nu atât de îndepărtată. Aş spune că această condiţie este încă prezentă, nu?

Radu: Părinţii noştri nu au avut înţelegerea şi accesul la informaţia lumii de azi. Noi am crescut altfel, am avut alte oportunităţi…

Cum te înţelegi cu tatăl Linei, eroul filmului?

Radu: Filmul a început cu apelul tatălui de a-l ajuta în situaţia de abuz în care se afla. Și, cum tinereţea mi-am petrecut-o în jurnalismul de investigaţie, am simţit că pot ajuta.

De multe ori am jucat rolul unui mediator între Lina şi el. El avea nevoi urgente, iar Lina, mai ales după ce a devenit mamă, nu avea mereu disponibilitatea. Rolurile le-am negociat încontinuu, aşa cum le negociem şi între noi doi… ca în orice căsnicie.

Lumea din care vine Lina este revelată în film, dar lumea din care vii tu rămâne mai puţin cunoscută. E foarte diferită de-a Linei? Mă refer la acelaşi punct de vedere, condiţia femeii.

Radu: Şi eu sunt un tânăr crescut de oameni care au trebuit să facă faţă tranziţiei. Părinţii mei, deşi din România şi nu din Republica Moldova, trăind în condiţii sociopolitice și economice diferite, totuşi mi-au dat acelaşi gen de educaţie. Eu sunt din Buhuși şi am crescut printre bărbaţi violenţi şi alcoolici, care, chiar dacă erau educați, erau răpuși de vremurile cu care se luptau şi pe care trebuiau să le răzbată. Dar nici ei, ca tineri, nu fuseseră ghidați în rolul lor de bărbaţi, pentru că, nu ştiu cum, dar generaţii de-a rândul au dus lipsa bărbaților puternici şi sănătoşi, care să fi putut să crească bărbaţi puternici şi sănătoşi la rândul lor.

Eu vin dintr-o generaţie care a trebuit să îşi construiască singură modelele, să îşi găsească reperele… să le confrunte.

Lina: Problema pe care o văd eu în generațiile de azi este că, deşi condamnăm – pe bună dreptate – felul în care se manifesta masculinitatea în generațiile anterioare, nu construim nişte baze sănătoase pentru generațiile actuale, care zic: „Dacă aşa nu a fost bine pentru taţii noştri, noi vom face fix opusul”. Dar asta se întâmplă fără reflecţie, fără încercarea de-a găsi o cale de mijloc, un compromis, încât să fie şi parteneri buni, şi tați drăgăstoși, care să îşi manifeste sentimentele, dar în acelaşi timp să rămână oameni puternici şi respectaţi.

Care a fost reacţia tatălui tău când a văzut filmul ?

Lina: Noi am avut multe emoţii. L-am arătat acasă şi am făcut un set-up de cinema, şi Radu i-a pregătit foarte bine, spunându-le că, dacă vor să oprească filmul să discutăm, o putem face în orice moment. Părinţii mei s-au aşezat pe o canapea, fiecare la marginea opusă, tata cu un pahar de vin în mână. Era încordat, iar mama şi ea avea emoţii. Era mare tensiune în încăperea aceea.

La un moment dat, fetiţa mea a început să plângă, a trebuit să mă duc să o calmez şi m-am întors aproape de finalul filmului. Dar am rămas surprinsă în uşă la vederea părinţilor mei care, de data asta, stăteau unul lângă celălalt, tata ţinând-o de umăr pe mama şi discutând animat despre scenele din film, încercând să îşi amintească cum au decurs filmările.

Am sa te întrerup un pic. Mie mi s-a părut că, din interacțiunea părinţilor tăi din film, se simte dragostea tatălui tău faţă de mama ta.

Lina: Da, o iubeşte, dar o iubeşte în felul lui. Prost. Pentru că nu a fost învăţat nici el să iubească, pentru că aşa a văzut şi el la părinţii lui. E iubirea manifestată ciudat, lăsând sechele dureroase pe tot restul vieţii.

De fapt, aici stau frumuseţea, tragedia și tristeţea acestei poveşti. Că acest om iubeşte, prost, violent, rănind, dar iubeşte.

Lina: Eu de asta am făcut filmul acesta, ca să pot înţelege lumea din care vine el şi tot contextul ăsta, ca să pot da un sens felului ăsta strâmb de-a iubi şi cum pot merge eu mai departe să pot construi ceva diferit pentru noi şi copiii noştri. Tata, de exemplu, e tare mândru de Radu, îmi tot spune: „Ce băiat minunat ţi-ai ales”. Şi, culmea, eu cred că a început să înveţe câte ceva de la Radu.

Filmul stă în zona gri în ceea ce priveşte personajul tatălui. Când ţi-e milă de el, când îl repudiezi, când îl înţelegi, când îl dispreţuieşti, când ai vrea sa fie altfel etc…

Lina: Adică aşa cum simt eu despre el.

Ce simţi tu este splendid redat în film.