Până la deschiderea oficială din Piața Unirii, cu fast și muzică, prima zi de la TIFF le-a oferit pasionaților festivalului șansa ca, încă de la prânz, să se conecteze la spiritul noii ediții, cu proiecții care au început de la 12 (distopicul Lumile ce vor veni/Things to Come, realizat de William Cameron Menzies în 1936, pe scenariul lui H.G. Wells), sau să facă o plimbare prin Clujul aflat în continuă dezvoltare, intrând apoi în sălile unde au avut loc proiecțiile după-amiezii. Printre acestea, Efectul Helsinki/The Helsinki Effect (2025), documentarul finlandezului Arthur Franck, bazat pe materialele de arhivă rămase de pe urma Conferinței pentru Securitate și Cooperare Europeană din capitala Finlandei, forum care s-a desfășurat în urmă cu jumătate de secol. Iar acolo unde depozitele au fost goale, s-a recurs la AI, pentru a reda spusele lui Kissinger și Brejnev, dar nu și ale lui Ceaușescu, dat cu voce proprie, ca exemplu negativ de lungime a discursului (35 de minute, în locul celor 15-20 de minute convenite). În schimb, liderul de la Kremlin e înfățișat ca jolly joker-ul summitului, cu o țigară într-un colț al gurii și o glumă în celălalt, magnetizând presa și pe președintele american Gerald Ford. Titlul este inspirat de conceptul „butterfly effect” al meteorologului Edward Norton Lorenz: bătaia de aripi a fluturelui, care, după câteva săptămâni, provoacă tornada (principiul dominoului, mutatis mutandis). De fapt, Lorenz pornise de la un pescăruș, dar a fost consiliat să-l schimbe în poeticul (dar mai puțin credibilul) fluture. Tot așa, regizorul finlandez recurge la o forțare: pune căderea socialismului pe seama efectului plicticoasei CSCE de la Helsinki 1975, care a oferit fundamentul pentru dezvoltarea dizidențelor sistematice din Europa de Est, însă nu-l amintește măcar o dată pe artizanul imploziei, Mihail Gorbaciov.

Ieșind din sala Cercului Militar, am parcurs, în drum spre Piața Unirii, expoziția foto stradală dedicată lui Florin Piersic, cu afișe (românești sau străine) pentru nenumăratele sale filme, precum și cu instantanee de la numeroasele ediții din TIFF la care a participat (în 2010 a ținut chiar afișul festivalului, alături de fiul său, Florin Piersic Jr., cadrul evocând Star Wars). Eternul „homme à femmes” a fost distins cu un Premiu de excelență TIFF, monopolizând atenția publicului timp de trei sferturi de oră, în maniera lui dezinhibată, mergând de la persiflarea celor care nu preferă băuturile bărbătești (whisky și vodcă rusească) și până la glume legate de vedete feminine prezente – un amalgam delicios, dar care în vremea de acum ar fi fost oprit de la consumul public, dacă n-ar fi provenit de la Florin Piersic.

După buna dispoziție creată de hâtrul și încă șarmantul clujean, ne-am acomodat dificil cu atmosfera sumbră din Christy (regia Brendan Canty), prezentare naturalistă a vieții unui adolescent orfan din orășelul irlandez Cork (unde odinioară avea loc un festival de film, printre ai cărui laureați s-a aflat în 1965 documentaristul român Titus Mesaroș, cu Spre cer). Lumea de aici, cu ocupații incerte sau lipsite de permanență, este inspirat individualizată, însă, grosso modo, lasă impresia unei pastișe după cineaști britanici care au abordat de n ori aceste medii (în primul rând Mike Leigh), lucru care a lăsat indiferent juriul de tineret de la Berlinală, care a premiat filmul, întrucât membrii săi nu au reperele clasice. În plus, violența care mocnește în Christy se suprapune nefericit peste evenimentele incendiare de la Ballymena, recent întâmplate în cealaltă Irlandă.

A doua zi, peisajul unei comunități încă semi-rurale, dar care-și caută mersul înainte, a fost regăsit, într-o cu totul altă cheie, în Hanami (2024), turnat de către Denise Fernandes în republica-arhipelag Cabo Verde, de unde este originară. Nu departe de abordarea documentaristă, filmul este centrat pe o fetiță, Nana, părăsită de mamă la scurt timp după naștere și crescută, în spiritul magic al poveștilor, de către bunica ei. Ajunsă în ipostaza adolescentină, își regăsește mama, dar va refuza să meargă cu ea în Portugalia, mai ales că pe solul natal încep să se facă simțite semnele civilizației occidentale, dar și cu o adiere de Orient, reflectată de titlu, care în japoneză înseamnă admirarea florilor de cireș. Așadar, o egidă duioasă a lirismului, ce înfrumusețează substanța filmului, dar o și diluează parțial.

Tot unei figuri feminine, însă reale, îi este dedicat documentarul Riefenstahl (Andres Veiel, 2025). Evocată ironic-alarmist de Radu Jude în speech-ul său de la Gala de premiere a Berlinalei, autoarea celebrelor documentare din perioada hitleristă Triumful voinței/Triumph des Willens (1935) și Olympia (1936) a devenit iarăși ținta ideală a denunțătorilor de fasciști și, prin ricoșeu, o flamură a creatorilor care caută alibiuri pentru cedările din viață, pledând pentru separarea om-operă. Foarte bine informat, uzând de materiale inedite din arhiva Leni Riefenstahl, ca și de numeroase filmări pe bandă magnetică din interviurile acordate în anii ’60-’90 de către longeviva cineastă germană (1902-2003), documentarul lui Andreas Veiel oferă un portret complex al actriței devenite peste noapte regizoare, a cărei fascinație față de idealul masculin (indiferent de rasă!) a condus-o la o stilistică estetizantă sui-generis. Echilibrat pe cât se putea în contextul actual, demersul lui Veiel devine tendențios la final, prin inserarea unor înregistrări telefonice cu elogii primite de Leni Riefenstahl din partea unor admiratori fanatizați, la ale căror opinii regizorul pare că o pune să subscrie.

Seara celei de-a doua zile de TIFF s-a încheiat sub stele, cu proiecția lui Vara mea târzie/Nakon Ljeta, al bosniacului Danis Tanović, cel care în 2002 dădea marea lovitură, câștigând cu No Man’s Land Oscarul pentru Cel mai bun film într-o limbă străină. Acum, el a adus pe ecran un scenariu al actriței Anja Matković, aceasta rezervându-și rolul principal – Maja, o femeie în floarea vârstei, care merge pe o insulă din Croația spre a revendica succesiunea de pe urma tatălui ei biologic, ocazie cu care își descoperă aici un frate (primarul corupt, care o angajase ca barmaniță sezonieră), dar își găsește și un iubit, pe tomnaticul Sasa. Cum acesta este divorțat doar în propria lui versiune, de fapt însurat de-a binelea (ba având și un copil), Maja se retrage din nu prea captivanta (… pentru noi) poveste de dragoste, în urma ei rămânând senzația unui film plin de un umor cu o viguroasă sorginte balcanică. Acest izvor a fost evocat de însuși Danis Tanović la sesiunea Q&A de după proiecție, unde au participat atât coproducătoarea Anamaria Antoci, cât și autorul coloanei sonore, compozitorul Marius Leftărache, care a găsit linia justă între satirizarea pseudonostalgiilor comuniste și acordurile adecvate unui love-story.