Lansat recent de Transilvania Film, după ce a făcut senzaţie la Cannes, unde a obţinut, în competiţia principală, Premiul Juriului (ex aequo cu Sound of Falling, de Mascha Schilinski), Sirāt, de Oliver Laxe, este deja cunoscut celor care l-au văzut la ediţia din vară a TIFF-ului. Evident, şi celor care nu au ratat cele două proiecţii ale sale din cadrul Les Films de Cannes à Bucarest.

Cinefilii cu informaţia la zi ştiu că este al patrulea lungmetraj din filmografia cineastului spaniol Oliver Laxe, care s-a format în Franţa, dar a trăit aproape un deceniu şi în Maroc, unde și-a început cariera cinematografică. Este important şi să înţelegem sensul cuvântului „sirāt”, a explicat des regizorul, care spune că înseamnă „drum” sau „cale”, dar definește, în credinţa musulmană, şi podul fragil dintre rai şi iad pe care-l străbatem când murim.

De ce avem de-a face cu un film de luat în seamă şi de văzut neapărat? Această coproducţie spaniolo-franceză este titlul ales de Spania s-o reprezinte la Premiile Oscar, dar şi unul dintre cele mai nominalizate titluri ale Academiei Eropene de Film – de nouă ori şi mai ales la categoriile principale: film, regie, scenariu, dar şi pentru Cel mai bun actor, Sergi López. Să remarcăm şi prestigiul producătorilor săi, Pedro şi Augustin Almodóvar, garanți ai calităţii, dar şi susținători financiari.

Actorul Sergi López este aici interpretul tatălui care vine în Maroc pentru a-şi căuta fiica adolescentă, însoţit de fratele ei de numai zece ani. Îi vedem prima dată sperând s-o găsească la un uriaş party rave, descris ca o defulare colectivă a unor inşi cu trăsături monstruoase (unii sunt ciungi sau ologi, ca doi dintre participanţii care îi însoţesc pe protagoniști în căutarea lor prin deşert). Cum totul se încheie cu un party ratat unde se cântă acelaşi tip de muzică (nu dezvăluim amănunte), structura peliculei dovedeşte capacitatea regizorului de a construi simetric, incluzând în conţinut numeroase trimiteri simbolice şi cinefile. Numit de un critic „odisee metafizică”, acest road movie este, într-adevăr destul de violent, dar cum ar putea fi, atunci când vorbește despre o lume violentă, întoarsă cu susul în jos ? În mod sigur, şi profilul eroilor contează, lucru explicat tot de cineastul, care declară (în revista „Positif”, nr. 779, septembrie 2025): „Sunt interesat de oamenii inadaptați, decalați. Îmi dau seama că, de fapt, mă filmez pe mine însumi”.

Ar fi de remarcat şi rafinata imagine semnată de Mauro Herce (un alt nominalizat la Premiile Academiei Europene de Film), ce aminteşte deseori de filmul lui Michelangelo Antonioni Zabriskie Point (1970), cu peisajul său nisipos şi muzica timpurilor moderne, atunci extradiegetică. Lungmetrajul lui Antonioni, cu inserturile sale din Pink Floyd, era un portret al generației hippy. Acum, Sirāt acumulează obsesii, obiceiuri şi aspirații ale tinerilor de azi, cu felul lor disperat de a se distra şi dansa pe muzică rave, cu tatuajele şi machiajele lor deseori înspăimântătoare. Din nou, muzica, semnată de Kangding Ray (care a concertat la finele lui noiembrie la Bucureşti), este foarte importantă în relaţie cu imaginea, oferindu-i sensuri simbolice.
Cu riscul de a mă repeta, amintesc: trebuie văzut neapărat acest film al regizorului spaniol, fiu de imigranţi din Galicia, care şi-a făcut cu greu drum în lumea cinemaului. El se află acum într-un turneu de prezentare a filmului prin lume (acum ajunsese în Maroc, la Marrakesh), în aşteptarea verdictului cu nominalizările. Îi dorim succes!