Particip pentru prima dată la importantul Festival de Film de la Locarno, ajuns la ediția a 79-a (5-15 august 2026), ca membru în Juriul FIPRESCI, al criticii de film internaționale. Și unul dintre lucrurile care mă impresionează cel mai mult la Festivalul elvețian este că pune la mare preț critica de cinema, tot mai desconsiderată de alte manifestări similare.

În a doua zi a ediției curente, însuși Giona A. Nazzaro, directorul artistic de la Locarno (și, totodată, un important critic de limbă italiană, autor a mai multe cărți și specializat în cinematografia din Hong Kong), a ținut să fie prezent la recepția de bun-venit pentru jurnaliști (organizată împreună cu FIPRESCI) și să sublinieze, în discursul său, că echipa sa (pe care o conduce de la sfârșitul lui 2020) urmărește, apreciază și susține activitatea criticilor de film.

Din 2012, de la ediția a 65-a, funcționează Locarno Critics Academy, un workshop intensiv, de zece zile, în critica de film, menit să le ofere tinerilor care doresc să se impună în acest domeniu elementele de bază pentru înțelegerea circuitului festivalier. În 2026, coordonatori și mentori sunt Christopher Small (responsabil, din 2023, pentru publicațiile Festivalului) și Laura Staab (din 2022 în echipa redacțională MUBI).

Cei zece participanți la Critics Academy, aleși din toată lumea, au la dispoziție, pentru a-și publica textele, atât „Notebook”, revista de film online a platformei MUBI, cât și „Pardo”, ghidul oficial zilnic al Festivalului de la Locarno, o publicație bilingvă (în engleză și italiană) cu 24 de pagini în format mare, care este distribuită prin tot orașul. De exemplu, criticului român Alex Petrescu i-a apărut în „Pardo” un bun articol, scris în cadrul workshopului, despre The Sound of Fury (regia Cy Endfield, 1950), film inclus în retrospectiva „Red & Black – Hollywood Left and the Blacklist” (de menționat că această retrospectivă a prilejuit apariția unui consistent volum colectiv purtând același titlu, editat de curatorul Ehsan Khoshbakht și ale cărui exemplare s-au epuizat în câteva zile).

În a patra zi a ediției a 79-a, într-un spațiu al „BaseCamp” (o tabără care găzduiește gratuit, pe perioada Festivalului, vreo 200 de tineri profesioniști, precum, din România, Vlad Dragne, tehnician de digitalizare la Arhiva Națională de Filme) a avut loc o foarte interesantă discuție, provocator numită „O lume fără critici de film” („A World Without Film Critics”). Moderat de Christopher Small, colocviul (organizat în colaborare cu FIPRESCI, reprezentată de președintele Ahmed Shawky) i-a avut ca vorbitori pe Sona Karapoghosyan (președinta Juriului FIPRESCI din care fac parte și selecționeră principală a Festivalului „Golden Apricot” din Erevan), Laura Staab și Diego Cepeda (coeditor al revistei de cinema „Outskirts”). Nu mică mi-a fost mirarea să constat că sala în care s-a ținut talk-ul a fost prea mică pentru persoanele ce au ținut să asculte discursurile și să le adreseze întrebări vorbitorilor.
Din 1990, Festivalul de la Locarno are printre secțiunile competiționale și o  „Săptămână a Criticii” („Semaine de la Critique”, asemenea celei mai vechi de la Cannes). Organizată de Asociația Elvețiană a Jurnaliștilor Cinematografici, „Săptămâna” de la Locarno propune în prezent șapte lungmetraje documentare, selectate de o comisie din cele 300 de filme înscrise, plus documentarele înscrise la Festivalul mare. La invitația lui Beat Glur (reprezentantul FIPRESCI în Elveția și, totodată, trezorierul Federației), am luat parte, alături de colegii mei din juriu, la cocktailul „Semaine de la Critique” din a șaptea zi a ediției, ținut într-un frumos spațiu pus la dispoziție de Fundația Remo Rossi. Am avut astfel și ocazia să descopăr o cochetă galerie dedicată sculptorului Remo Rossi (1909-1982), ale cărui lucrări impresionante pot fi văzute prin multe locuri din Locarno și căruia i se datorează prima versiune a „Leopardului” devenit trofeu al Festivalului.