Nu eu am rostit prima această propoziţie, deseori repetată mai ales în lumea teatrului, dar ediţia de anul acesta a TIFF ilustrează adevărul sintagmei dragă futurologilor. Lumea înfricoşătoare în care trăim, descrisă plastic şi în interviul directorului artistic Mihai Chirilov (din primul număr al revistei „AperiTIFF”), a inspirat, pe bună dreptate, principala tendinţă a selecţiei, amintindu-ne cât de înfricoşaţi suntem şi de contextul mondial cu multe războaie în desfăşurare, dar şi de ascensiunea inteligenţei artificiale. „Tomorrow is Fear” este deviza sub care s-a construit cam întregul program, în care o bună parte revizitează clasicii ce au creat deja în această idee (mai ales în ciclul care poartă chiar acest titlu).

De ce ni se pare că viziunea asupra viitorului în filme e actuală şi reluată deseori? În primul rând, ne-o confirmă lungmetrajele celebre din grupajul distopic, precum 2001: O odisee spațială, de Stanley Kubrick, cel cu faimoasa scenă a decuplării calculatorului după ce a ucis o parte din echipajul navei spaţiale, ori revelarea secretului murdar al hranei artificiale (bazată pe cadavre) din 2022, singura ce mai poate hrăni populaţia prea numeroasă a Terrei, din Hrană verde (Soylent Green). Vom ţine minte mereu duoul Charlton Heston – Edward G. Robinson, dar şi numele regizorului Richard Fleischer, fiul genialului animator Max Fleischer, care a inventat rotoscopia (animaţia după filmare reală) şi personaje faimoase, ca Betty Boop şi Popeye. Lumea viitorului care seamănă cu contextul pesimist de azi a mai fost reprezentată în filme celebre precum Blade Runner, de Ridley Scott, Her,de Spike Jonze, sau Până la capătul lumii, de Wim Wenders.

Dar nu numai ameninţarea că vom fi înlocuiţi curând de AI vorbeşte despre un viitor apropiat întunecat, ci şi amestecul de conflicte, haos şi – zice Chirilov – „lipsă de empatie şi comunicare”. Aceste sentimente sunt, după el, „marfă sigură pentru un film”, ceea ce am putut vedea şi în titlurile din competițiile şi ciclurile care nu aveau tema grupajului de la care am pornit. Există însă şi părţi bune în această accelerare tehnologică care schimbă ritmurile vieţii noastre şi grăbesc fenomene ce luau până acum mai mult timp. Beneficiile acestei accelerări se pot observa și în numărul mai mare al debuturilor care merită atenţie sau în timpul mai scurt până la momentul lansării, inclusiv în cinemaul românesc. Am văzut asta urmărind chiar secţiunea dedicată scurtmetrajelor, unde erau programate şi unele reuşite semnate de autori consacraţi, precum Claudiu Mitcu (Vali) sau Igor Cobileanski (Nebunul), dar şi în producţiile unor recenți absolvenți. Aş exemplifica mai întâi cu cele două scurtmetraje care au fost selecţionate anul acesta şi la Cannes – Fursecuri și lapte, de Andrei-Tache Codreanu, şi Alişveriş de Vasile Todincă, pentru a aminti imediat şi de premiatul recent cu un premiu Gopo, @TikTok_Cowboy, de Anastaseu Ştefan, de Dansează, regină, de Maria Mitulescu, sau So Refreshing, de Irina Alexiu. Dovezi dătătoare de speranţă au venit şi din domeniul animaţiei, în plin proces de renaștere şi revizuire a mijloacelor, prin Magicianul, de Bogdan Mureșanu, selectat recent la marele Festival de la Annecy, sau Bunicul doarme, de Matei Branea. Să sperăm că vom ieşi de sub zodia fricii şi vom privi „viitorul e acum” nu ca paradox, ci ca normalitate.