În acest prim articol despre ediția 2025 a Toronto International Film Festival (Canada), am să scriu despre… mine. Adică, despre cum, în aceste zile de început de toamnă leneșă, am înțeles, în sfârșit, ce sens a avut viața mea, o viață de emigrant care nu de multe ori mi-a părut golită de semnificație.

Nu de mult, programul festivalului de film a fost publicat online. Cele 291 de titluri, aliniate ordonat și alfabetic, mi-au creat o nesfârşită nelinişte. Să aleg… câte să aleg? Și cum să le aleg? De unde pot şti…? Cannes, Berlin, Veneția… Dar dacă și acele mici nestemate care nu au fost primite pe ecranele marilor festivaluri merită descoperite şi privite?

Şi, tot alergând frenetic de la un titlu la altul, încep sa văd nume de regizori, nume familiare, nu din reviste sau de pe alte ecrane, ci nume care poartă cu ele chipuri cunoscute şi voci cu a căror sonoritate sunt obişnuită.

Foştii mei studenți de la York University Toronto! Unul, două, trei, patru, cinci, şase… filme primite în TIFF și făcute de către foştii mei studenți! Nicicând nu am mai avut o asemenea „recoltă” bogată.

A face un film de lungmetraj în Canada nu este simplu. Da, ştiu, nu este simplu nicăieri, dar aici e mai mult „nesimplu” ca în multe alte părți. Bani foarte puțini şi o concurență acerbă. În plus, „The Big Brother”, de la sud, exercită o influență perpetuă.

În fiecare an, cele 14 şcoli/universități importante care oferă programe în film pe cuprinsul Canadei dau în medie 50-60 de tineri absolvenți care – vorba cântecului – duc toți în tolba lor un pic de „Spielberg”. În mulții mei ani de profesorat la „Polul Nord”, am înțeles că, după visare, urmează viața, cu a sa realitate lipsită de romantism și mulți dintre ei renunță, alegând drumuri mai pavate și mai stabile.

Şi uite că, dintr-o dată, copiii mei răzbesc!

Matthew Miller și Matthew Johnson, colegi de bancă în clasa mea de regie, creează împreună casa de producție „Zapruzel”.

Mai întâi se joacă şi fac un film despre cultura vieții de liceu, împreună cu prietenii lor şi finanțat mai mult de către familiile lor (Dirties), dar filmul le aduce un pic de vizibilitate şi… buget pentru un al doilea film, numit Blackberry; de data, asta un film de „oameni mari”, cu o distribuție profesionistă și un buget generos. În 2023, Blackberry e selecționat la Festivalul de Film de la Berlin şi, de aici, deschisă le-a fost calea.

Azi, în festival sunt prezenți cu un film numit Nirvanna the Band the Show the Movie, asamblat după serialul lor de pe web, în care cei doi creatori ai săi se interpretează pe ei înşişi ca un duo muzical lipsit de talent, ce vrea cu disperare să obțină un concert la un renumit local din Toronto, „The Rivoli”. Îmbinând secvențe din serial cu noi momente actuale, filmul creează o imagine cultural-satirică a unui Toronto nou şi, totuşi, închistat în principii învechite și invită tânăra generație la curajul de-a-şi trăi visele, fie ele puțin naive sau absurde.

Filmul băieților mei este premiat cu Premiul Publicului în categoria „Midnight Madness”.

Kunsang Kyirong, o frumoasă fată de origine tibetană, este regizoarea filmului 100 Sunset, la al cărui scenariu (lucrarea ei de masterat) am colaborat.

Comunitatea tibetană din Toronto este o comunitate mică şi puțin vizibilă pe harta multelor comunități etnice ale acestei mari metropole, dar filmul lui Kunsang ne oferă acces la intimitatea acestei comunități frământate de nostalgie, de trauma strămutării culturale, de izolare. Universul lui Kunsel (Tenzin Kunsel), o adolescentă taciturnă şi un pic cleptomană, este complexul de apartamente în care conaționalii ei tibetani trăiesc şi din care toți şi-ar dori să evadeze.

100 Sunset obține diploma de onoare la categoria „Best Canadian Discovery”.

Apoi e Nicolás Pereda, devenit un foarte prolific regizor mexican-canadian, cu stilul său aparte – hibrid între cinematograful narativ şi cel experimental –, prezent cu noul său film, Copper. Nicolás a fost unul dintre primii mei studenți de origine mexicană, iar cu ajutorul său am învățat despre cultura şi complexitatea istorică a poporului său.

Acest artist neobosit și-a construit în mod constant una dintre cele mai bogate opere ale unui autor contemporan, realizând filme cu bugete extrem de modeste și o economie a discursului vizual, care se sprijină pe complexitatea personajelor sale, inventivitatea formală și, nu în cele din urmă, umorul cu care Nicolás privește cele mai complexe frământări ale unei societăți tiranizate de violență și împovărate de sărăcie.

Studentul meu din Afganistan, Salar Pashtoonyar, aduce în festival un scurtmetraj numit I Fear Blue Skies, film dedicat memoriei lui Zemari Ahmadi, un lucrător angajat al unui ONG cu sediul în SUA, care a fost omorât în Kabul, împreună cu familia sa, de o dronă americană.

Şi, tot gândindu-mă la aceşti tineri pe care i-am avut studenți, veniți din atâtea colțuri îndepărtate și străine ale lumii, am încercat să desluşesc misterul prin care am reuşit să îi înțeleg și să îi ajut să se exprime, în limbajul artistic pe care l-au ales, pe acești oameni formați de către culturi, obiceiuri şi istorii necunoscute, insolite și exotice pentru mine.

Cum oare eu, emigrantă din Romania, născută în Bucureştiul de pe Dâmbovița, am reuşit să descifrez atâtea suflete şi să percep suferințele unor oameni cu care nu am nicio legătură culturală?

Ce m-a învățat viața trăită în oraşul meu natal, în timpurile comuniste, complicate şi grele, a fost empatia. Empatia, dar şi solidaritatea cu care, împreună cu colegii mei de generație, visam în tinerețe să cucerim şi noi ecranele lumii, să povestim şi noi omenirii tristețile şi bucuriile din colțul nostru de țară… Dar istoria nu a fost blândă cu noi.
Şi așa, la mii de kilometrii depărtare de pământul pe care m-am născut, am luat cu mine zestrea de empatie și simțire pe care studenții mei, de care azi sunt extrem de mândră, au primit-o şi folosit-o cu recunoștință.