Prima scenă care se petrece într-un pat a filmului Magazine m-a făcut să mă simt mirat până peste poate. Cum sunt plăsticoase ca niște păpuși Barbie, ești prins pe picior greșit atunci când constați că personajele chiar sunt prevăzute cu organe sexuale. Debutul regizoarei Alexandra Pechman e un film în care se chicotește extrem de mult, poate și pentru că protagonista Nora (Lily McInerny) are mai multe în comun cu o elevă sârguincioasă decât cu o femeie în toată firea. E ceea ce se numește o tipă alternativă, care își respectă superiorii fără să fie slugarnică, e ambițioasă, dar nu arivistă, activă sexual, dar nu promiscuă. Prietenii ei sunt o altă tipă alternativă și, ați ghicit, un tip alternativ, de asemenea geeky. Firește că pe toți îi paște un happy-end, căci tustrei o merită cu vârf și îndesat.

La polul opus, Krux începe sumbru și se termină funest. Nu e un film din cale afară de subtil, de la metaforele din lumea necuvântătoarelor (sunt chemate la ordin un șarpe, albine, viermi de mătase și muște, printre altele), până la numele motanului Otto, anagramă a lui tott, exact soarta care îl paște. E un film direct și totodată brutal-senzorial. Debutul scenaristului și regizorului Tony Vahl descrie o comunitate în eforturile ei de autoprezervare. Notele de horror ale filmului provin tocmai din devotamentul sectar al locuitorilor unui sat pentru binele general, care, în cazul de față, se traduce prin convingerea că un act de sinucidere colectivă este necesar. Dacă The Zone of Interest, al lui Jonathan Glazer, expunea latura individualistă, materialistă și interesată a nazismului, Krux se preocupă de cea socială. Rezultatul e același și e benefic, anume ruperea cordonului sanitar dintre naziști, văzuți mai mereu ca niște monștri sau accidente irepetabile ale istoriei, și restul lumii.

Tot un soi de avertisment include și pre-roll-ul cu promourile de festival și spoturile sponsorilor, încheiat invariabil cu un apel împotriva pirateriei. La început, n-am înțeles zgomotele ciudate pe care se trezeau fix atunci să le emită unul sau mai mulți spectatori. Cu fiecare zi de festival ce trece, timiditatea se evaporă tot mai mult, drept urmare interjecțiile devin mai clare, iar livrarea lor mai teatrală. Presiunea e, deci, tot mai mare: cum o fi mai bine, să fiu spontan și ce-o fi, o fi, sau să îmi exersez, eventual în fața oglinzii, aaargh!-ul de pirat, să nu se cheme că am făcut umbră pământului canadian degeaba?

Timid sau nu, publicul e generos în cel mai înalt grad. Se aplaudă mult, căci filmele spun povești care trebuie spuse. Câteodată, asta se întâmplă să fie și singura calitate a lor.

Mărturisesc că nu mi-a fost ușor să trec prin toate cele 14 titluri ale secțiunii „Discovery”, dedicate cineaștilor aflați la debut sau la al doilea film. Sunt mulți actori amatori și e ușor să arăți cu degetul către ei atunci când ceva e putred. Ar fi nedrept, mai ales când scârțâiturile se aud pe la toate încheieturile. Seventeen (r. Justin Ducharme), Nosotros (r. Joaquín Ruano), Strong Son (r. Ian Bawa) și Zjili: A Story of Sisterhood and The Burdens of Excess (r. Christine Boateng și Hajara Musah Chambas) sunt filme care vorbesc despre inechitate socială și prejudecăți, discriminare rasială sau pe criterii de gen. Fie că vorbim despre cinematografii emergente sau despre industrii de film consolidate, dacă e un cuvânt de ordine, acela e naivitatea – o altă formă a competenței care încă se clădește. E lucru mare să apreciezi, prin aplauze sau altcumva, efortul oricărei echipe de cineaști, chiar și atunci când rezultatul lasă de dorit; necesită răbdare și o formă de altruism adesea partizan, pe care eu, din păcate, încă nu le am. Bunele intenții nu țin loc de pricepere, intuiția, de una singură, nu înlocuiește preocuparea de lungă durată pentru film ca mediu.

Cu aceste gânduri am intrat în cea mai somptuoasă sală în care am văzut vreodată un film, fără să știu că Niagara, pe care tocmai o vizitasem, avea să devină al doilea cel mai spectaculos lucru văzut în acea zi. În Royal Alexandra Theater, am regretat că sunt îmbrăcat în hanorac, nu în frac, și m-am bucurat de norocul care a dat peste mine atunci, dar și cu mai bine de 17 ani în urmă, când a început totul. Inclus în cadrul programului „Special Presentations”, La Bola Negra a pricinuit o rundă de aplauze cum n-am mai auzit până acum în Toronto. S-a plâns pe rupte în public, s-a plâns și pe scenă. Dincolo de emoție și în strânsă legătură cu ea, stă țeapăn ca un monolit talentul incontestabil al regizorilor Javier Calvo și Javier Ambrossi, care semnează un film fără cusur, așa cum foarte rar mi-a fost dat să văd. Ca să îmi explic cum de le-a ieșit o ispravă ca asta, ar trebui să revăd filmul măcar o dată, ceea ce oricum îmi propun să fac cât mai curând. Probabil că are de-a face cu compoziția cadrelor (de o frumusețe care îți taie răsuflarea), dar și cu ritmul muzicii și al montajului (entuziasmante într-o asemenea măsură, încât Google clasifică filmul drept dramă/musical, ceea ce ar putea fi doar la o privire cum nu se poate mai indulgentă). E tot un film cu un actor amator într-unul dintre rolurile principale (interpretul Álvaro Lafuente Calvo/Guitarricadelafuente), e tot un film angajat (mai precis, antifascist). Dar e film în toată puterea cuvântului, nu manifest filmat care se cere aplaudat doar pentru că există. Normal că n-o să citească acest text, dar se cuvine să le mulțumesc oricum lui Calvo și Ambrossi. Mi-au amintit să fiu recunoscător mai des pentru faptul că soarta mi-a dat o bilă albă când am vrut să devin critic de film și nu altceva.

Dacă e să rămân cu ceva după acest festival, rămân, deci, cu generozitatea. A cineaștilor angajați, geniali sau nu. A unui public care aplaudă de fiecare dată spotul dedicat voluntarilor. A miilor de voluntari, al căror sprijin l-am considerat inițial excesiv, dar de care am ajuns să mă bucur. A torontonienilor față de un eveniment care ocupă o halcă bună din centrul orașului. În nouă zile, n-am auzit pe nimeni care să spună o vorbă rea despre TIFF și despre sutele de mii de oameni care participă la el, perturbând destul de copios traiul zilnic din cel mai mare oraș din Canada.
Dar și cu respectul pentru un festival care a putut da naștere unui cinema cu șase ecrane care funcționează pe parcursul întregului an. Pentru spectatorii care îl țin în viață și vin la filme pe tot parcursul anului, nu doar la festival. Pentru cinefilii de acasă, care nu sunt dezamăgitor de puțini, cum mai cârcotesc uneori, ci trebuie apreciați tocmai pentru că sunt: ei ne duc mai aproape de un viitor cu mai multe filme, mai multe săli, mai multe aplauze.