Cinéma du Réel 2026

Ziua documentarului de patrimoniu

de Mihai Fulger

28 martie 2026

Festivalul parizian Cinéma du Réel este inclus de specialiștii filmului documentar printre primele zece festivaluri dedicate acestui mediu audiovizual. Ediția a 48-a a evenimentului cinematografic anual din capitala Franței a început pe 21 martie 2026 și se închide astăzi (sâmbătă, 28 martie).

Un punct de interes al penultimei zile de Cinéma du Réel 2026 l-a constituit, în cadrul laboratorului pentru profesioniști „ParisDOC” (ajuns la ediția a 13-a), seria de acțiuni „Randez-vous-uri ale documentarului de patrimoniu”.

Seria s-a deschis, la sala La Clef („un cinematograf de cartier militant, asociativ și autogestionat”, cum este el descris de persoanele care l-au redeschis – în ianuarie 2026 – și-l administrează), cu dezbaterea intitulată „Întâlnire cu actorii documentarului de patrimoniu”. Discuția moderată de Antoine Guillot, jurnalist și producător al emisiunii/podcastului „Plan large” (France Culture), a avut doi invitați speciali. Prima a fost Laurence Braunberger, fiica legendarului producător Pierre Braunberger (cu o contribuție esențială la lansarea Noului Val Francez), care, după moartea din 1990 a tatălui său, a preluat managementul companiilor sale, printre care se numără Les Films du Jeudi și Les Films de la Pléiade, și continuă să le administreze cu succes, inclusiv prin restaurarea producțiilor din propriul portofoliu. Al doilea a fost Brice Amouroux, responsabil cu restaurările (bandă, peliculă și video, imagine și sunet, radio și televiziune) pentru Institutul Național al Audiovizualului (INA). Subiectul principal al discuției l-a reprezentat, desigur, restaurarea documentarului de patrimoniu.

Conform lui Laurence Braunberger, restaurarea unui lungmetraj în Hexagon costă în jur de 70.000 de euro, sumă din care CNC-ul francez poate acoperi 60-70%. Producătoarea a prezentat câteva extrase relevante din documentare de patrimoniu restaurate de societatea sa. Merită menționate Rien que les heures, filmul din 1926 al lui Alberto Cavalcanti (restaurat cu sprijinul Cinematecii Franceze și al Institutului Britanic de Film) reprezentând – înainte de Walter Ruttmann sau Dziga Vertov – prima „simfonie a unui mare oraș” (în acest caz, Parisul), și L’Amour Existe (Maurice Pialat, 1960), despre viața dintr-un banlieue al capitalei franceze, ambele producții nonficționale relevând probleme sociale ale epocilor respective (de pildă, proliferarea persoanelor fără adăpost, dintre care unele alungate din casele lor, demolate de autorități pentru ridicarea unor complexuri imobiliare moderne). Prezentarea unui fragment din Voyage au Congo, film cu ambiții etnografice rezultat în urma călătoriilor întreprinse, între 1925 și 1927, de către André Gide și Marc Allégret (viitor regizor prolific de ficțiune) în Africa Ecuatorială Franceză, pentru a raporta despre starea coloniilor, a deschis o discuție despre necesitatea contextualizării în cazul reprezentării cinematografice a unor lucruri considerate astăzi inacceptabile, dar care nu au fost mereu privite astfel.

Brice Amouroux a vorbit și el despre cum jurnaliștii și documentariștii de la INA stabilesc ce lucrări audiovizuale urmează să fie restaurate și repuse în circuit (prin platforma de streaming proprie, Madelen, dar nu numai) – evident, în afara celor solicitate de beneficiarii externi. Din miile de titluri readuse la viață de echipele pe care le coordonează, invitatul a prezentat câteva fragmente relevante, unele ridicând întrebări de etică a restaurării (format, granulație etc.). Intervențiile din public au adus în discuție și recentul raport al economistului Michel Gomez, realizat la invitația Ministerului Culturii (prin CNC) și prezentând situația operelor audiovizuale franceze de patrimoniu care nu fac obiectul activității INA.

De la orele prânzului, a urmat, în aceeași sală La Clef, o manifestare la fel de captivantă: „Proiecte de film în restaurare”. Sub moderarea lui Gérald Duchaussoy (coordonator al secțiunii „Cannes Classics” din cadrul Festivalului de pe Croazetă și unul dintre responsabilii Pieței Internaționale a Filmului Clasic, asociată Festivalului Lumière de la Lyon), au fost prezentate cinci proiecte de restaurare, aflate în diferite stadii, vizând filme nonficționale de referință. Anul acesta, la eveniment a participat și Arhiva Națională de Filme a României (prin Ruxandra Fulger, șefa Secției Colecții, Catalogare și Documentare din ANF), cu proiectul de restaurare a documentarului-manifest Apa ca un bivol negru, realizat de un colectiv de tineri cineaști, proaspăt absolvenți ai IATC, pe teren, după catastrofalele inundații din mai 1970.

Două dintre celelalte patru proiecte au făcut trimitere la evenimentele din Mai 1968 din Franța. Cercetătorul Federico Lancialonga semnează un film de montaj franco-italian, Vues de Mai, bazat pe multe materiale inedite, ale unui alt colectiv de cineaști, din acea perioadă și lansat într-o primă versiune, fără sunet (din păcate, benzile sonore nu s-au păstrat), în 2018, faza a doua – sprijinită de Cinémathèque française – având ca obiectiv conceperea unei coloane sonore care să acompanieze imaginile. Iar Franck Lubet, responsabil cu programarea la Cinemateca din Toulouse, a prezentat proiectul de restaurare al filmului Oser lutter, oser vaincre, realizat, la 21 de ani, de Jean-Pierre Thorn, care a documentat ocuparea uzinei Renault de Flins (lui Jean-Luc Godard i se datorează câteva copii clandestine ale filmului). Din nou, s-a discutat despre probleme deontologice, ridicate de data aceasta de un cinema militant brut, având filmări fără stabilizatoare, efectuate cu camera pe umăr.

Un cinema militant necosmetizat, aici și profund feminist, mai propune Inês, scurtmetrajul realizat – pe suport video – de actrița-cineastă Delphine Seyrig în 1974, pornind de la cazul activistei braziliene Inês Etienne Romeu, care, opunându-se dictaturii militare din țara sa, a fost răpită, întemnițată, torturată și violată în închisoare; restaurarea filmului este rezultatul colaborării dintre Centre audiovisuel Simone de Beauvoir (Paris) și Elías Querejeta Zine Eskola (San Sebastián). Nu în ultimul rând, Tiago Baptista, șef de departament la Cinemateca Portuguesa – Museu do Cinema, din Lisabona, a prezentat scanarea în curs, realizată de instituția sa în colaborare cu Institutul Național al Industriilor Culturale și Creative, din Maputo, a jurnalelor de actualități Kuxa kanema (ceea ce, în idiomul local Tsonga, se traduce prin „Nașterea cinematografului”), filmate în Mozambic, inițial sub îndrumarea unor cineaști străini (printre care deja amintitul Jean-Luc Godard), între 1978-1979 și 1981-1989; deocamdată, au fost digitizate doar 32 de episoade, dar instituțiile implicate în proiect speră ca până la sfârșitul lui 2027 să pună în circulație cam jumătate din cele 400 de jurnale.

Ziua documentarului de patrimoniu din cadrul festivalului Cinéma du Réel s-a încheiat, într-una dintre cele trei săli ale cochetului cinematograf L’Arlequin, cu proiecția lungmetrajului nonficțional Tall El Zaatar, coproducție Palestina-Italia (prima de acest fel) din 1977, cu regia semnată de Mustafa Abu Ali, Pino Adriano și Jean Chamoun. Partidul Comunist Italian, prin societatea de producție Unitelefilm, a fost solidar cu cauza palestiniană (reprezentată de Institutul Cinematografului Palestinian), iar filmul a circulat în două versiuni, în arabă și italiană, cea din urmă fiind mult mai difuzată; de altfel, copia pe care am putut-o vedea, restaurată de către Fondazione Archivio Audiovisivo del movimento operaio e democratico (AAMOD Roma), aparține versiunii în italiană.

Tall El Zaatar documentează evenimente tragice din iunie-august 1976: asedierea susținută a taberei de refugiați de lângă Beirut ce dă titlul filmului, de către falangiștii creștini libanezi, ducând la moartea a peste 1.500 de palestinieni și libanezi musulmani. Unele secvențe, cu cadavre ciuruite înșirate pe drum, și unele mărturii, cum sunt cele ale unor copii ce au asistat neputincioși la uciderea familiilor lor, sunt foarte greu de privit și ascultat. Proiecția a dovedit cât de mult poate însemna un film pentru păstrarea memoriei culturale a unui popor. Iar discuția ce a urmat, moderată de Catherine Bizern, directoarea Cinéma du Réel, a adus, grație cineastei Monica Maurer (AAMOD), multe detalii semnificative despre realizarea, distribuția și restaurarea acestei importante producții. De altfel, programul ediției a 48-a a festivalului parizian, foarte atent la contextul politic internațional de azi, a oferit mult spațiu cinematografului palestinian.

Mulțumesc Ambasadei României în Republica Franceză și Institutului Cultural Român de la Paris pentru sprijinirea participării mele la festivalul Cinéma du Réel.