Printre filmele inspiratoare, pe care Robert Eggers le prezintă la un videoclub francez, într-o înregistrare online, pe o listă care merge de la The Innocents (Jack Clayton, 1961) până la Le Diable (Andrzej Zulawski, 1972), nu se găsește și Vlad Țepeș (Doru Năstase, 1979), dar pare evident că unica reprezentare picturală a voievodului muntean l-a călăuzit pe creatorul recentului Nosferatu în conturarea eroului său. Tabloul, aflat în castelul austriac Ambras, are un autor necunoscut și a fost realizat la mult timp după moartea „modelului”său, fiind luat cu sine în exilul tirolez de către strănepotul acestuia, domnitorul Petru Șchiopul (Răzvan Theodorescu, „Ceva despre portretul lui Vlad Țepeș și alte portrete”, în „Contemporanul”, nr. 9/2020).

Un chip realizat din imaginație și o identitate cel puțin la fel de plăsmuită, Dracula, încetățenită de romanul omonim scris în 1897 de irlandezul Bram Stoker, cu un talent literar pe care îl atestă traducerea realizată în 1990 de Ileana Verzea și Barbu Cioculescu, la Editura Univers (ca și cea a lui Dan Costinaș – Ed. Vellant, 2020 – mai riguros fidelă originalului; ulterior, în 2023, Editura Dezarticulat a adunat într-un volum traducerea abreviată pe care Ion Gorun, alias Alexandru I. Hodoș, a publicat-o în foiletonul din „Gazeta noastră ilustrată”, 1928-29). Un evergreen al beletristicii universale, pe care-l găsim ca obiect al plăcerii lecturii feminine și în opul postum al lui Gabriel García Marquez, „Ne vedem în august” (Ed. RAO, 2024, traducere Tudora Șandru-Mehedinți). După 1989, a sosit vremea când la noi se putea discuta liber despre acest roman „antiromânesc”, ca și despre inspirația pe care autorul britanic și-a luat-o din personalitatea lui Vlad Țepeș (conform Raymond McNally, Radu Florescu, „În căutarea lui Dracula”, Ed. Fundației Culturale Române, 1992; ediția princeps a apărut în 1972, la New York). Pe această idee a marșat Francis Ford Coppola în Bram Stoker’s Dracula (1992), găsind în Gary Oldman interpretul optim, care pleacă de la personajul istoric spre a ajunge la monstrul erotic sangvinar.

À rebours, Robert Eggers insuflă protagonistului său, Bill Skarsgard, un aer de himeră demonică, menită să domine tiranic imaginarul erotic al eroinei, Ellen, pe care nu foarte experimentata Lily-Rose Depp trebuie s-o ducă între extaz, somnambulism și epilepsie. Motivul feciorelnic al Zburătorului, dar într-o cheie macabră, este imanent pentru tânăra femeie care, deși măritată, corespunde spiritual unei „maid”, condiția fatală a atragerii lui Nosferatu către capcana fatală a dragostei în zori-de-zi, cu cântecul de moarte al cocoșului. Daimonul ei, văzut prin perdea ca o umbră chinezească încă din prima secvență, este complementar celui al soțului său, Louis Hutter, care pleacă spre reședința din Wisborg a vampirului ca să-și caute, subiacent, propria identitate. „Întreaga călătorie a tânărului către castel devine astfel o coborâre în subconștient, acolo unde sălășluiește un alter-ego malefic, contrapunct al personalității aparente, afișată diurn ca o înșelătoare mască”, scria Petre Rado („Labirintul umbrelor”, Ed. Meridiane, 1975) despre capodopera lui Murnau din 1922, Nosferatu, o simfonie a groazei, film căruia Eggers îi aduce un omagiu explicit, stilizând literele titlului de pe generic după aspectul celor din vârful de creație al expresionismului german. Hutter lasă impresia unui gay refulat, sub comandamentele restrictive ale societății burgheze de la începutul secolului al XIX-lea, iar Eggers ranforsează această interpretare care justifică ideea unui mariaj consumat doar formal, căci Ellen îi reproșează soțului: „Te-ai aruncat în brațele vampirului!”. Cu decenii în urmă, Lotte Eisner („L’Écran démoniaque”, Ed. A. Bonne, 1952) puncta: „Murnau avea tendințe homosexuale. În tentativa lui de a scăpa de sine, el nu s-a exprimat pe sine cu acea continuitate artistică ce face atât de ușor analizabil stilul lui, să zicem, Lang. Dar toate filmele sale poartă amprenta complexității lui lăuntrice, al luptei pe care a dus-o prin sine împotriva unei lumi în care el a rămas, cu disperare, un străin”. Umbra unui vampir/Shadow of the Vampire (E. Elias Merhige, 2000), filmul dedicat realizării clasicului Nosferatu,atinge tangențial această latură (John Malkovich stăpânește arta sugestiei actoricești), dar se concentrează asupra demonstrării ipotezei că însuși protagonistul Max Schreck (interpretat de Willem Dafoe) ar fi fost un vampir. Lectura queer a recentului Nosferatu, turnat în Cehia și cu câteva exterioare în România la Castelul Huniazilor,nu poate face abstracție de homoerotismul din Farul/The Lighthouse (2019), cea mai apreciată creație a lui Eggers, care a plantat un simbol viril încă din titlul acestui film axat pe încleștarea paroxistică a doi bărbați (Robert Pattinson și Willem Dafoe), într-o calofilă montură vintage, care a impresionat critica.

Robert Eggers a manifestat chiar de la debut propensiunea de a sonda întunecimile ființei umane prin intermediul alb-negrului, iar, dacă scurtmetrajul Hansel și Gretel/Hansel and Gretel (2007) restituie formatul filmului mut, cu un spirit cinic al comediei, The Witch (2015), primul său lungmetraj, concretizează preocuparea lui spre un morbid estetizant, grație talentului debutantei Anya Taylor-Joy, care se preconiza să interpreteze și rolul principal feminin din Nosferatu. Destinul cinematografic a vrut însă altfel, iar cineastul, influențat de filmul din 1979 al lui Werner Herzog, centrează story-ul pe tulburea eroină; ceea ce funcționa freudian în arta lui Isabelle Adjani nu se mai regăsește în încercarea ambițioasă, dar adesea limitată la poncifele horror, pe care o întreprinde Lily-Rose Depp. Este adevărat că Eggers e departe de a viza linia aristocratică din masterpiece-ul lui Herzog (potențată de aproape melancolicul Klaus Kinski), descinsă din originarul Dracula (regia Tod Browning, 1931), film care resuscita succesul avut pe Broadway de dramatizarea romanului (realizată de Hamilton Deane și John Balderston) și de interpretul ei, Bela Lugosi; sobrietatea misterioasă cu care va trece de pe scenă pe ecran îi va aduce actorului originar din Lugoj celebritatea și identificarea, pentru o viață-ntreagă, cu contele-vampir.

Browning a purces la prima transpunere cinematografică autorizată a celebrului roman (filmul lui Murnau fusese turnat cu încălcarea copyrightului și se soldase cu un proces pierdut de partea germană), iar de atunci vor urma ecranizări fără număr, așa încât, aproape de prezent, n-a mai constituit un eveniment serialul BBC Dracula (2020, cele trei episoade sunt difuzate de Netflix) și nici chiar Renfield (Chris McKay, 2023, în rolul titular cu Nicholas Hoult, care în Nosferatu îl interpretează pe Hutter). Cu un alt standard și cu un alt buget de promovare, filmul lui Eggers nu aduce elemente narative noi, singura (dar majoră) excentricitate a cineastului american fiind inventarea unei așa-zise limbi dace, cea a „strămoșilor lui Nosferatu”. Cuvinte în limba română s-au mai folosit (și în filmul lui Coppola, și în cel din 2024, atunci când Hutter ajunge în așezarea de romi), dar găselnița lui Eggers este aiuritoare, mai ales că e pusă în operă cu complicitatea unui cunoscut scriitor autohton, Florin Lăzărescu (a cărui prezență în echipa acestei superproducții este, altminteri, un fapt remarcabil). Fără să mergem neapărat în siajul cercetătorului autodidact Dan Alexe („De-a dacii și romanii”, Ed. Humanitas, 2024), a cărui competență este contestată de conclavul științific autohton, este un fapt bine-cunoscut că respectiva limbă e imposibil de reconstituit, neexistând izvoare scrise. Eggers face astfel un pas înapoi față de Vikingul/The Northman (2022), unde fusese elogiat pentru acuratețea cercetării etnografice; de interes este faptul că regizorul l-a distribuit acolo în rolul principal pe Alexander Skarsgard, fratele celui care îi dă contur lui Nosferatu. Având o carte de vizită respectabilă în fieful horror, de la It (Andy Muschietti, 2017) până la The Crow (Rupert Sanders, 2024), Bill Skarsgard a trudit sub comanda lui Eggers, inclusiv pentru o graseiere greu motivabilă, dar vocea ca din canal și aspectul zombie nu au reușit să convingă, eroul devenind obiect de ironie, ca un „îmbâcsit în mediul său transilvănean, cu costum și mustață care erau ieșite din modă chiar și la 1838” (Elie Raufaste, „Cahiers du Cinéma”, nr. 815/2024).

Recurențele lui Robert Eggers în alcătuirea distribuției culminează cu Willem Dafoe, în rolul doctorului Eberhard, cel care pune implicit în ecuație problema tămăduitorului bolnav, ridicând ștafeta unui film care nu și-a propus foarte mult din punct de vedere ideatic. În ultima secvență, cea a extincției aurorale a hidosului monstru, reflectarea în oglindă a chipului doctorului îl sugerează chiar pe Nosferatu, cu o cheie de interpretare echivocă: perpetuarea eternă a maleficului și versatilitatea medicilor, contextualizată pandemic (căci invazia șobolanilor poate fi privită și așa!).

Simplă coincidență (sau poate nu), sfârșitul vampirului dă titlul filmului româno-maghiar Moartea lui Dracula/Drakula halála, realizat de către studenții de la Universitatea Sapientia din Cluj, sub îndrumarea profesorului Róbert Lakatos. Mediumetrajul (57 de minute) a fost prezentat în premieră absolută pe 1 februarie la Festivalul de la Rotterdam, în timp ce în cinematografele din întreaga lume rula filmul lui Eggers. Apreciatul documentarist clujean (Al cui câine sunt?, 2022) a pornit de la ideea turnării unui fals remake al filmului omonim mut din 1921 (peliculă pierdută fără urmă), produs la Budapesta de Corvin Film (regia Károly Lajthay, care a scris și scenariul împreună cu Mihály Kertesz/Michael Curtiz), ca un exercițiu didactic de folosire a aparaturii și tehnicii analogice în era digitală. Conceput în opt episoade, regizate de tot atâția studenți (Attila Gödri, Gyopár Buzási, Flóra Kovács, Szabolcs Benedek, Orsolya Orbán, Boglárka Farkas, Nóra Miklós, Zsófia Makkai – așadar, șase prezențe feminine!), filmul se inspiră liber din romanul lui Bram Stoker spre a crea universul concentraționar al spitalului de nebuni, unde eroina Mary, interpretată de Enikö Varga, își vizitează tatăl muribund. Aici ea va fi adusă în pragul molestării de către doi pacienți deghizați în doctori (regăsim tema imposturii medicale din Nosferatu), moment contrapunctat de atracția pe care o simte pentru ea un pacient care se crede Dracula, interpretat de către Tibor Pálffy, cunoscut din Săptămâna Mare, de Andrei Cohn, în rolul unuia dintre promotorii ideilor lui Cesare Lombroso. Alura gentlemanului atins de mania grandorii e memorabilă, iar secvențele onirico-amoroase ale acestuia cu eroina filmului captivează spectatorul. Contrastul dintre fantezie și esență este sintetizat de sfârșitul prozaic al închipuitului conte, împușcat de un nebun clovnesc, interpretat de Aron Dimény, iar spațiul iubirii imaginare va deveni pentru Mary locul recluziunii, fiindcă nu mai este eliberată din ospiciu.

Vizând o autenticitate cât mai mare, echipa profesorului Lakatos a utilizat peliculă de 16 mm, pe care, desigur, nu a putut-o rula în aparate din vremea filmului mut (care sunt doar piese de muzeu), ci în altele ceva mai recente. Patina timpului este urmărită pe alocuri cu exagerare, pelicula fiind nediferențiat zgâriată artificial da capo al fine. Un minus în veridicitate îl constituie machiajul, lipsit de specificul pe care-l avea înaintea apariției sonorului. Emoția realizatorilor este însă vibrantă, decelându-se astfel nostalgia față de o epocă romantică a cinematografului, irepetabilă astăzi în spirit.

Ca material auxiliar la Moartea lui Dracula, „Asociația Cineaștilor Maghiari din Transilvania” (cu sediul în urbea lui Jenö Janovics) a realizat un valoros „handbook”, intitulat „Lost Analogue Exploring Film, Music, and Interdisciplinary Methods in Education”. Coordonat de Róbert Lakatos, volumul de aproape 200 de pagini are șansa să devină un sine qua non pentru cei interesați atât de raportul tehnic dintre trecutul îndepărtat al celei de-a șaptea arte și actualitatea ei, cât și de o anumită filozofie a ilustrării sonore a filmelor, cu un excelent capitol scris de autorul partiturii, francezul Miquèu Montanaro. Trimis de Robert Eggers într-un registru căruia nu-i prisosește amplitudinea, Dracula revine neașteptat, odată cu această privire din Cluj către zorii cinematografiei, ofrandă pe care, ca unui mit erotic, i-au adus-o mai cu seamă femeile.