A 29-a ediție a Festivalului Filmului Francez de la București a avut loc între 20 și 30 martie 2025, sub titlul generic „Échos”, și a fost însoțită de programe reduse în alte 11 orașe din România. Printre invitații ediției s-au numărat frații gemeni Ludovic și Zoran Boukherma, tineri regizori (născuți în 1992) care au reușit deja să se impună în cinematografia din Hexagon și care au venit la București pentru a-și prezenta două filme recente în sala Elvire Popesco a Institutului Francez.

Teddy (2020), primul lungmetraj regizat doar de frații Boukherma (ei mai semnaseră în 2016 Willy 1er, alături de Marielle Gautier și Hugo P. Thomas), are câteva lucruri în comun cu Și copiii copiilor lor (Leurs enfants après eux, 2024), cel mai recent film realizat de ei, deși e vorba de două proiecte foarte diferite. Le unesc plasarea story-urilor în mediul provincial francez (un sătuc din Pirinei, respectiv un orășel din est, în apropierea unui lac), amintind de sud-vestul Franței, unde viitorii cineaști și-au petrecut copilăria și adolescența, abordarea elementelor de critică socială prin filtrul genului cinematografic practicat (primul titlu e, înainte de toate, un body horror, al doilea un coming-of-age, amândouă având și o intrigă de romance) și relația dintre doi protagoniști aparținând unor clase care, de regulă, nu prea comunică între ele (în ambele cazuri, El îi este inferior Ei din punctul de vedere al educației și culturii – dar asta și pentru că familia Ei are o condiție socială ce îi oferă din start mai multe oportunități –, iar El nu poate accepta că drumurile lor s-au intersectat doar temporar).

Nu în ultimul rând, ceea ce mai leagă cele două lungmetraje este faptul că aparțin unor cineaști care au mâncat filme (de tot felul) pe pâine. Cei doi absolvenți ai École de la Cité (instituție privată de învățământ superior cinematografic înființată de Luc Besson în 2012) dovedesc o familiaritate remarcabilă cu tiparele și tropii genurilor, dublată de meșteșugul necesar inovării (fără pretenții de revoluție) în cadrul genurilor respective. În plus, frații (unul venind din zona scenaristicii, celălalt din cea a montajului, după cum au afirmat la București) se completează eficient, producând creații cinematografice delectabile și memorabile.

Dacă Teddy are la bază un scenariu original al fraților Boukherma, Și copiii copiilor lor este o adaptare după romanul omonim al lui Nicolas Mathieu, recompensat în 2018 cu prestigiosul premiu Goncourt.

Lungmetrajul de debut are drept protagonist un june deșcolarizat (interpretat de Anthony Bajon), care locuiește în casa unchiului său (Ludovic Torrent, cel mai impresionant dintre numeroșii actori neprofesioniști distribuiți în film), unde îngrijește o vârstnică suferindă de Alzheimer, are un job de duzină într-un salon de masaj și visează să-și facă un cămin cu iubita sa (Christine Gautier), care se pregătește pentru examenul de bacalaureat și ai cărei părinți nu văd cu ochi buni relația fiicei lor cu Teddy. Atacat de o creatură misterioasă în bezna pădurii (în timp ce, în ținut, un presupus lup dă iama prin oile sătenilor), tânărul se transformă treptat într-un vârcolac (loup-garou).

Momentul culminant al narațiunii îl reprezintă petrecerea de final de liceu, la care, asemenea lui Carrie White (personajul plăsmuit de Stephen King, adus pe ecran în 1976 de Brian De Palma), marginalizatul Teddy se răzbună pe cei care îl umiliseră. Frații Boukherma suplinesc prin ingeniozitate lipsa unui buget care să le permită mizanscenarea unor căsăpiri de slasher și, recurgând la sugestie, plan-detaliu și semiobscuritate, reușesc să obțină efectul scontat. La discuția de după proiecție, cei doi cineaști francezi au inclus printre influențele lor, pe lângă Carrie și alte ecranizări după King, horrorurile lui Wes Craven, comedia fantastică Teen Wolf (în regia lui Rod Daniel, din 1985, cu Michael J. Fox în rol de vârcolac adolescent) sau seria Tales from the Crypt (1989-1996).

Cu ambiții epice, Și copiii copiilor lor (un proiect inițiat de actorul-regizor Gilles Lellouche, care a renunțat apoi la el, în favoarea filmului său Iubire fără limite, despre care am scris aici, dar a rămas într-un contre-emploi,ca tatăl alcoolic și depresiv al protagonistului) îl are în centru pe Anthony (Paul Kircher, premiat anul trecut la Festivalul de la Veneția), urmărit de realizatori la patru vârste, de la 14 ani (în 1992), când o cunoaște pe Stéphanie (Angelina Woreth), până la 20 de ani (în 1998), când aceasta îi spune că nu vor fi niciodată împreună.

Povestea de iubire imposibilă se combină cu divorțul părinților lui Anthony (mama, interpretată de Ludivine Sagnier, își ia fiul și fuge de soțul violent), adversitatea lui cu marocanul Hacine (Sayyid El Alami), care crește tensiunea filmului (până la reconcilierea asociată cu triumful naționalei de fotbal a „cocoșului galic” la Cupa Mondială din 1998, găzduită chiar de Franța), și accentele de realism social. Atmosfera nostalgică este potențată de hiturile epocii, utilizate drept „imnuri” (cum au declarat frații Boukherma după proiecție) – de la Iron Maiden la Johnny Hallyday, trecând prin versiuni corale ale unor piese făcute celebre de Nirvana sau Pixies.

O experiență cinematografică foarte agreabilă, care ne determină să așteptăm cu nerăbdare un nou film semnat de Ludovic și Zoran Boukherma.