Ajuns la ediția a 23-a (28 aprilie – 3 mai 2026), Festivalul de Film „Crossing Europe” de la Linz continuă o tradiție prin care evenimentul cinematografic austriac se distinge în peisajul festivalier și satisface gusturile mai multor categorii de spectatori: posibilitatea a de a opta între patru filme de deschidere, în locul celui unic, căruia majoritatea manifestărilor similare îi dedică prima zi a fiecărei ediții.

Ca și anul trecut, am ales, dintre cele patru variante oferite de programatorii festivalului, filmul care a deschis totodată secțiunea „Night Sight”, consacrată noului cinematograf de gen european și curatoriată, începând din 2025, de către Mattias Fabian și Mattias Eckkrammer. Și, din nou, am fost foarte mulțumit de alegerea făcută.

Filmul maghiar Feels Like Home (Én itt érzem magam otthon) reprezintă debutul în lungmetraj al regizorului Gábor Holtai, care anterior realizase câteva scurtmetraje, mai ales de ficțiune speculativă, și episoade ale unor seriale populare. La „Crossing Europe” a participat scenaristul Attila Veres, colaborator al regizorului și la scurtmetraje.

Attila Veres, de asemenea scriitor de proze horror, a declarat la Linz că a scris scenariul pentru Feels Like Home în 2021, dar persoana care administra atunci fondul național al cinematografiei maghiare i-a spus că „va îngheța iadul până să faceți voi filmul ăsta”. Totuși, realizatorii au reușit să termine filmul în 2025, când acesta a fost selectat la câteva festivaluri prestigioase, cum sunt cele de la Sitges și Salonic. Lansat în cinematografele din Ungaria în februarie 2026, a debutat pe primul loc în box-office-ul național, cu peste 31.000 de intrări în primul week-end, devenind rapid „cel mai de succes thriller maghiar realizat vreodată” (după cum l-au prezentat curatorii secțiunii „Night Sight”).

Ce i-a speriat pe finanțatorii publici la acest proiect și ce i-a atras pe spectatori la Feels Like Home?

Filmul se deschide cu imaginea unui billboard care transmite un mesaj optimist („Libertate. Confort. Fără limite”) și care va reveni în final, când este citit cu totul altfel. Narațiunea se concentrează asupra Ritei (Rozi Lovas), care nu are deloc motive să fie optimistă. Magazinul de încălțăminte unde lucra se închide, iar șeful său nu găsește o altă modalitate de a-i răsplăti loialitatea decât a-i face cadou o pereche de pantofi din stocul rămas. Mai mult, în aceeași seară, în timp ce se îndreaptă spre casă, cu căștile pe urechi, Rita este răpită de doi bărbați, care incendiaseră o mașină pentru a le abate atenția locuitorilor cartierului (o secvență inspirat mizanscenată).

Când se trezește, protagonista este legată și închisă într-o cameră întunecată a unei case aflate parcă într-o altă lume. Aici, îi cunoaște, unul câte unul, pe membrii familiei Árpád. Primul e Marci (Áron Molnár), care îi spune că nu a răpit-o, ci a readus-o acasă, pentru că ea nu e de fapt Rita, ci sora lui, Szilvi, numai că trebuie să-și reamintească viața ei de dinainte de „rătăcire”. După ce, cu ajutorul lui Marci, își „reamintește” cine este și cine sunt rudele sale, Szilvi (fosta Rita) îi cunoaște pe ceilalți din clan: un alt frate, cu soția lui și copilul lor, o soră, un unchi și, cel mai important, „Papa” (Tibor Szervét), capul familiei.

Pe măsură ce se integrează în acest univers închis, guvernat de propriile reguli, protagonista descoperă secretele celorlalți. În primul rând, în afară de „Papa” și, poate, Marci, mâna lui dreaptă, toți Árpázii par să fi ajuns aici la fel ca și ea. Și toți par să tânjească după libertate, dar sunt forțați să joace zi de zi rolurile scrise de „Papa”, care, atunci când vreunul dintre ei „rătăcește”, îi găsește un înlocuitor. Firesc, protagonista încearcă să afle ce s-a întâmplat cu cea care fusese Szilvi înaintea ei.

De ce a fost perceput ca periculos un thriller cu accente de comedie neagră, care nu abordează fățiș situația politică din Ungaria? Fiindcă plot-ul poate fi lesne interpretat ca o parabolă cu trimitere la regimul Viktor Orbán, dar și la alți „tătuci” autocrați. În cronica sa, sugestiv intitulată „Un manual pentru populismul (est-european)” și apărută în numărul din martie 2026 al revistei online „East European Film Bulletin”, Anna Batori remarcă justificat: „Papa nu este doar un tiran, ci un patriarh postsocialist recognoscibil, a cărui autoritate se bazează mai puțin pe carismă și mai mult pe obediența internalizată a celor din jurul său”. O replică a unchiului (pretins) alcoolic propune o motivație a acestei „obediențe internalizate”: „Este atât de ușor să fii un nimeni. Și e atât de greu să fii cineva”. Iluzia că viața unui „nimeni” poate fi recunoscută și căpăta sens în cadrul unei anumite comunități, cu condiția respectării legilor impuse de conducătorii acelei colectivități, stă la baza oricărei îndoctrinări.

Cel puțin la fel de fascinantă pentru privitori ca relațiile de dominare din cadrul „familiei” este evoluția protagonistei, punctată cu multe revelații tulburătoare (precum aceea de la ieșirea – cu voie de sus – din casă). Szilvi/Rita învață rapid să se adapteze și să-i manipuleze pe ceilalți, croindu-și cu răbdare drum către vârful ierarhiei clanului.

Imaginea claustrofobică a lui Dániel Szőke, mizând pe planuri apropiate, se joacă frecvent cu perspectivele, orizontalul devenind vertical (protagonista întinsă pe podea) și viceversa (ușa, simbol al evadării, așa cum este văzută de Szilvi/Rita, culcată în pat), iar secvențele de montaj sunt utilizate eficient, în puncte-cheie ale narațiunii, pentru a dinamiza evenimentele.
Prin Feels Like Home, amintind de începuturile lui Yorgos Lanthimos, dar și de Unchiul (Stric, r. David Kapac și Andrija Mardešić), Gábor Holtai se impune ca un cineast european demn de urmărit, cum am avut șansa de a descoperi mulți la „Crossing Europe”.