Devenit de aproape trei decenii o prezență constantă în luna florilor, Festivalul Filmului European a debutat în această notă la sala bucureșteană Luceafărul, pe 8 mai 2025, cu un omagiu adus unei personalități culturale feminine: Wilhelmina Barns-Graham (1912-2007). Documentarul O neașteptată întrezărire a unor lucruri mai profunde/A Sudden Glimpse to Deeper Things (2024) a fost realizat de către regizorul britanic Mark Cousins, a cărui bogată carte de vizită cuprinde câteva producții axate pe celebrități mondiale precum Orson Welles sau Alfred Hitchcock. Acum s-a orientat spre o pictoriță britanică mai puțin popularizată, promotoare a unei plastici îndeobște nonfigurative, la care marele public poate achiesa din complezență sau de teama de a nu fi acuzat de incultură. În plus, formula cinematografică nu-și propune să seducă spectatorii: comentariul lui Mark Cousins, citit în sotto-voce – ca într-o expoziție – nu insistă prea mult asupra unor detalii biografice esențiale, lăsând pictura (uneori animată) să creeze potențialul fluid cu privitorul. Sau, à rebours, să fie o strategie a echivocului, încât filmul să atingă, în treacăt, imperativele actualității. Așa cum se arată în interviul pe care Mihai Fulger i l-a luat anul trecut regizorului (v. „Film”, nr. 3/2024, p. 61-62), acesta s-a apropiat constant de arta britanicei, esențială fiind instalația pe care i-a dedicat-o acesteia în 2022, în cadrul expoziției „Like a Huge Scotland”.

Wilhelmina Barns-Graham a fost una dintre reprezentantele școlii de la Saint Ives (localitate pe malul Mării Celtice), deschisă în 1939 de către renumitul pictor de origine rusă Naum Gabo și care a oferit artei diverse nume mai mult sau mai puțin sonore, deseori în funcție de capriciile criticii de specialitate; insinuata misoginie nu este o explicație solidă pentru îndelunga ocultare a meritelor pictoriței, din moment ce una dintre conducătoarele școlii de la Saint Ives era Barbara Hepworth. Traseul evoluției plastice a artistei este parcurs de Mark Cousins la modul contemplativ, uzând de propriile ei cuvinte (în lectura Tildei Swinton), ori de cele ale biografei sale, Lynne Green. Efigiile de tinerețe și de senectute ale pictoriței se repetă aproape obsesiv, inducând ideea de descoperire târzie, cu reversul ei: onorurile au fost primite mai ales după ce a devenit octogenară, așadar longevitatea a avut o pondere în acordarea importantelor distincții.

De la un moment dat, demersul lui Mark Cousins seamănă cu o căutare de sine însuși, cineastul părând că trăiește revelația ghețarului elvețian Grindelwald (ocazie cu care nu ratează tema încălzirii globale), concomitent cu artista care l-a vizitat în 1949, placă turnantă în parcursul ei, prin orientarea preponderentă către desen și către un anumit tip de introspecție, pe urmele lui Carl Gustav Jung, rezumată și prin unghiul insolit al privirii: din înalturi și nu spre culmi. Ulterior, Wilhelmina a dat contur vulcanului Lanzarote, devenind una dintre peisagistele britanice de seamă ale epocii sale, dar pentru etichetele de „vizionarism” și „geniu”, vehiculate la adresa ei în diverse recenzii ale documentarului, argumentele emitenților lipsesc.

Un capitol din film este consacrat sinesteziei, nu ca figură de stil, ci ca emblemă a „neurodiversității”, căreia i s-ar putea circumscrie Wilhelmina Barns-Graham. Aspectul rezultă mai mult declarativ din textele lăsate de artistă, dar ilustrările date de Mark Cousins încearcă în mod ambițios să fie convingătoare. Regizorul vizează și o atașare la trendul LGBT, prin aserțiunea că, în ultimele decenii ale vieții, obscura pictoriță Rowan James a fost „partenera” Wilhelminei (cea care folosea ambigenul pseudonim artistic „Willie”), dar literatura consultabilă de pe o zi pe alta acreditează ideea că era vorba doar de o manageră-confidentă a celei care, la amiaza vieții, „flirta cu orice bărbat”, cum aflăm chiar din documentar.

Începându-și cea de-a 29-a ediție cu producția care a câștigat Globul de Cristal la Festivalul de la Karlovy Vary în 2024, Festivalul Filmului European a prezentat unul dintre cele mai „empatice” (deziderat asumat!) titluri ale sale din actualul program, care nu este însă însoțit de o broșură detaliată (așa cum ne obișnuisem), ce putea fi și în format PDF. Prezentările de pe site sunt îndeobște sumare, iar afirmația că Virgil Vernier este un cineast francez de „origine română” contrariază, din moment ce el s-a născut la Paris. E adevărat că el însuși își asumă un „Romanian background”, dar aici e vorba de genealogie! Și, dacă tot am ajuns în spațiul mioritic, incriminarea „indiferenței implacabile a capitalului” nu are nevoie de ia și cușma repudiate într-un speech scenic, ci poate doar de cravata roșie care – pură coincidență temporală – flutura odinioară la gât în această zi a Partidului.

Festivalul Filmului European continuă la București până pe 18 mai 2025, în sălile Elvire Popesco și Eforie, apoi se va extinde și în alte orașe din țară (Botoșani, Brașov, Chitila, Deva, Iași, Sfântu Gheorghe, Târgu Jiu, Târgu Mureș, Timișoara), urmând să se încheie pe 1 iunie. Este de remarcat faptul că nu toate filmele au fost monopolizate de Capitală, manifestarea conținând noutăți de-a lungul întregii ei desfășurări, lucru care reiterează seriozitatea muncii depuse de către organizatori – Institutul Cultural Român, Reprezentanța Comisiei Europene în România, EUNIC Romania și Uniunea Cineaștilor –, cu concursul substanțial dat de Anca Macoviciuc, responsabila PR a festivalului.